Cuviosul Dimitrie cel Nou, într-o poveste despre darurile rugăciunii în pustie...

Cică Sfântul Dimitrie era cioban şi trăia cu oile în codru. Nici nu ştia că mai sunt şi alţi oameni! Nu ştia să se roage, doar sărea peste o cioată de trei ori şi spunea: „Acestea sunt ale Tale, Doamne!“. Mai sărea o dată: „Asta este a mea, Doamne!“

Într-o noapte şi-a visat semenii şi dimineaţa a pornit să-i caute. Era într-o zi de duminică. A văzut oamenii intrând în biserică şi s-a dus şi el. Văzând că oamenii poartă un fel de sarici în spate, a umplut cu paie un sac şi, luându-l în spate, a intrat în biserică. Oamenii s-au mirat, dar el nu înţelegea că le vedea păcatele! În biserică, ciobanul l-a văzut pe necuratul însemnându-i pe cei care nu erau atenţi la slujbă. Pentru că ciobanul se ruga cu evlavie, necuratul a tras de o piele de bivol, scoţând un sunet necuviincios. Sfântul Dimitrie a râs şi atunci cel rău l-a scris şi pe el pe răboj. Mâhnit, ciobanul a plecat şi, pe drum, nu mai mergea pe deasupra apelor ca până atunci! Şi-a dat seama că a păcătuit şi a hotărât să nu se mai întoarcă printre oameni. După mulţi ani, oamenii i-au găsit trupul sfinţit şi au ridicat acolo o biserică.