Cuviosul Ilie Ecdicul despre darul lacrimilor

Între scrierile filocalice, regăsim și o operă mai puțin cunoscută, atribuită Cuviosului Ilie Ecdicul, care a trăit în secolul al XI-lea, intitulată „Culegere din sentin­țele înțelepților”. În această scriere ni se vorbește și despre minunatul dar al lacrimilor și cum poate fi acesta dobândit de credin­cioșii care doresc să sporească duhovnicește.

Lipsa de simțire în actul rugăciunii este semnalată de oamenii credin­cioși ca o piedică sufletească perenă, în fața căreia, adesea, nu găsesc antidotul spiritual potrivit pentru a o contracara. O eroare des întâlnită constă în recursul la ima­ginație pentru a obține o stare de emoționare imediată, dar, așa cum remarcă Sfântul Simeon Noul Teolog, Evagrie Ponticul sau Sfântul Ioan Casian, precum și alți Părinți și scriitori bisericești, așa se clădește o cale spre înșelarea sufletească, nu spre cunoașterea rațiunilor dumnezeiești și a trăirii curate sufletești.

Rugăciunea și plânsul duhovnicesc

Cuviosul Ilie Ecdicul, care a împlinit înainte de intrarea sa în monahism și primirea hirotoniei ca preot și slujirea de „ecdic”, adică de judecător sau avocat în vremea stăpânirii bizantine, evidențiază faptul că, pentru a dobândi starea plânsului duhovnicesc și a simțirii duhovnicești, omul credincios are nevoie de o pătrundere în adâncul cuvintelor rugăciunii, ferindu-se de formalism și împietrire atunci când le rostește. Folosindu-se de o imagine prezentă în Psalmi - „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergând mergeau și plângeau, aruncând semin­țele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor» (Psalmi 125, 5-6) -, Cuviosul Ilie Ecdicul spune următoarele: „Spicele vor răsări plugarului, dacă semințele n-au fost aruncate la suprafața pământului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, dacă pătrunde cu osteneală cuvintele rugăciunii” (Ilie Ecdicul, „Culegere din sentințele înțe­lepților”, II, 101, în: Filocalia, vol. IV, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucu­rești, Ed. Humanitas, 2005, p. 266). Această ancorare în adevăratele înțelesuri ale cuvintelor rugăciunii presupune atenția la ceea ce citim sau rostim, dorința de a înfăptui în viața noastră învățămintele primite și starea de pocăință sinceră și de îndreptare sufletească. Inima, nu buzele noastre, trebuie să adâncească și să macine asemenea unei mori cuvintele rugăciunilor. Cuviosul Ilie Ecdicul adaugă și acest sfat esențial: „De nu vor străbate cuvintele rugăciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lăsate lacrimile să se rostogolească pe obrajii feței” (Ilie Ecdicul, „Culegere din sentințele înțelepților”, II, 100, p. 265). Taina rugăciunii nu este doar să te rogi în taină, ci și să te rogi din inimă. O rugăciune lipsită de participarea inimii noastre se dovedește a fi una care nu ne zidește sufletește și nu ne ridică deasupra patimilor cu care ne luptăm în fiecare clipă. Astfel, dacă vom rămâne împietriți sufletește, este clar că alegem cu de la sine putere să nu ne implicăm în vreun fel inima, ci doar rostim, fără a ne da osteneala să înțelegem, cuvintele monotone ale unor rugăciuni învățate și redate fără simțire.

Calea cea strâmtă a lacrimilor

Cuviosul Ilie Ecdicul oferă o interpretare foarte interesantă cuvântului Mântuitorului Iisus Hristos: „Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Matei 7, 13-14). Astfel, corelând darul lacrimilor de pasajul citat anterior, Cuviosul Ilie Ecdicul afirmă: „Celui ce se află pe calea largă i s-au oprit lacrimile. Dar îi izvorăsc celui ce iubește calea strâmtă” (Ilie Ecdicul, „Culegere din sentințele înțelepților”, I, 59, p. 261). Când patimile sunt iubite în locul virtuților, când comoditatea a luat locul ascezei, când omul devine complet împietrit și pierde dulceața simțirii duhov­nicești și mireasma harului din sufletul său, atunci este clar că a ales calea cea largă. Însă, când ne străduim să așezăm în sufletul nostru lumina faptelor bune, când depunem eforturi susținute pentru a nu păcătui și a ne ruga intens, când alegem să nu ne opunem, ci să dăm un sens suferințelor și încercărilor noastre, purtându-ne crucea împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, atunci, deși ne aflăm pe calea cea strâmtă și grea, lacrimile izvorăsc cu dul­ceață din inima noastră și se transformă în plâns de bucurie și recunoștință pentru toate binefacerile primite de la Bunul Dumnezeu. Însă nu pot ajunge la această treaptă decât cei care împlinesc voia lui Dumnezeu și acceptă cu bucurie toate neajunsurile inerente vieții pământești de dragul celei cerești, așa cum evidențiază și Cuviosul Ilie Ecdicul: „Mulți urcă pe crucea relei pătimiri, dar puțini primesc piroanele ei. Căci mulți se supun ostenelilor și necazurilor celor de bună voie, dar celor ce vin fără voie nu se supun decât cei ce au murit cu desăvârșire lumii acesteia și odihnei din ea” (Ilie Ecdicul, „Culegere din sentințele înțelepților”, IV, 239, p. 284).

Mila și răbdarea - temelii ale plânsului duhovnicesc

Este cu neputință să vărsăm lacrimi curate în rugăciunea noastră dacă nu avem milă față de cei care greșesc și nici nu dovedim răbdare față de cei care ne prigonesc. În ceea ce privește virtutea milei, Cuviosul Ilie Ecdicul spunea: „În cei ce stăpânește mila și adevărul, în aceia stăpânește și tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Căci adevărul nu judecă pe nimeni fără milă; iar mila nu se îndreaptă cu iubire spre nici un om fără adevăr” (Ilie Ecdicul, „Culegere din sentințele înțelepților”, I, 67, pp. 261-262). Când sufletul nostru devine lăcaș al milei față de aproapele, atunci peste el se înstăpânește lucrarea harului dumnezeiesc, iar inima noastră, curățată de păcate, varsă lacrimile bucuriei. Același lucru se petrece și atunci când răbdăm cu seninătate încercările aduse de vrăjmașul diavol, chiar și prin oamenii din jurul nostru. „Pe cât simți durerile, pe atât să te bucuri de cel ce ți le scoate la iveală prin mustrări. Căci el ți se face pricină de curățire desăvârșită, fără de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugăciunii” (Ilie Ecdicul, „Culegere din sentințele înțelepților”, I, 34, p. 258). Locul curat al rugăciunii este cel care a fost luminat și transfigurat de multele lacrimi vărsate din inimă, dar cum va mai putea plânge duhovni­cește cel care răspunde răului cu rău și nu se roagă din suflet pentru aproapele asuprit de duhurile necurate care îl tulbură?

Roagă-te și pentru cel ce te asuprește și dragostea lui Hristos se va pogorî în inima ta, iar ochii tăi vor fi izvoare de lacrimi vii, curățitoare.