Pocăința și lacrimile în oglinda Patericului

Patericul este, fără îndoială, una dintre cele mai vii mărturii ale faptului că învățăturile Sfinților Părinți nu sunt simple cuvinte de zidire și nici istorisiri idealizate despre oameni care ar fi trăit într-o lume străină de a noastră. El este mai curând o carte în care sunt consemnate atât împlinirea, cât și neîmplinirea omului. Mai exact, există aici un repertoriu de întâmplări în care vedem deopotrivă cât de sus poate ajunge nevoitorul atunci când păzește cu acrivie poruncile Mântuitorului, dar și cât de adânc poate cădea în înșelare atunci când se depărtează de ele. De aceea, Patericul rămâne o școală duhovnicească pentru toate generațiile și poate cu atât mai mult pentru omul de astăzi, risipit în afară și atât de puțin deprins cu lucrarea lăuntrică.

Într-o carte ce pledează adesea pentru aspra nevoință, ne-am putea aștepta ca lacrimile să fie numai semnul durerii. Și totuși, Părinții ne descoperă un adevăr mai adânc. Întrebat dacă monahul trebuie să verse lacrimi la rugăciune, un bătrân răspunde: „Da, fiule, aceasta i-o cere Dumnezeu; căci Domnul nu l-a făcut pe om pentru lacrimi, ci pentru bucurie şi veselie, ca să-I aducă slavă prin curăția şi desăvârșirea sa, asemenea îngerilor. Dar, căzând în păcat, omul are nevoie de lacrimi; căci numai unde nu este păcat, nu sunt nici lacrimi”. Așadar, lacrima nu este ținta vieții duhovnicești. Omul n-a fost zidit ca să se tânguiască, ci pentru bucuria împreună-petrecerii cu Dumnezeu. Plânsul apare după cădere, asemenea doctoriei după rană, și mărturisește că sufletul a început să simtă depărtarea sa de Dumnezeu și nu se mai poate împăca liniștit cu această stare.

Ce este pocăința?

Patericul nu caută definiții meșteșugite ale realităților trăite. Spre pildă, atunci când un frate îl întreabă pe Avva Pimen ce înseamnă pocăința făcută după păcat, bătrânul răspunde cu simplitatea proprie oamenilor care cunosc lucrurile prin trăire: „Pocăința înseamnă să faci în așa fel încât să nu mai păcătuiești”. În puține și limpezi cuvinte se află aici întreaga măsură a pocăinței. Nu este de ajuns ca omul să se întristeze pentru păcat, nici să vorbească mult despre acesta și nici măcar să verse lacrimi, dacă după aceea se întoarce fără împotrivire la cele vechi. Pocăința adevărată caută să ajungă la schimbarea vieții. Lacrima este bună atunci când spală ochiul sufletului pentru ca acesta să vadă calea pe care trebuie să meargă.

Ploaia și grădina sufletului

Unul dintre bătrâni aseamănă lacrimile cu ploaia, iar pe monah cu agricultorul: „Lacrimile sunt asemenea ploilor şi furtunilor, iar monahul este agricultorul; el trebuie ca, atunci când acestea vin, să le folosească pentru ca nimic să nu se piardă, ci totul să intre în mica grădină a sufletului şi să o ude”. Și adaugă: „Deseori se întâmplă o singură zi de ploaie la începutul unui an întreg şi aceea va salva toată roada”. Câtă înțelepciune nu se ascunde în această imagine desprinsă din existența cotidiană a omului! Agricultorul nu poate porunci norilor să plouă, dar poate pregăti pământul pentru ploaie. Tot astfel, omul nu poate porunci inimii să se zdrobească și nici nu poate sili harul, dar poate veghea ca atunci când Dumnezeu îi cercetează inima, darul să nu se risipească în zadar. De aceea bătrânul îl sfătuiește să se ferească în acel ceas de întâlniri și risipire, să ia aminte la măsura hranei, să se roage și să citească Scriptura. Ceea ce Dumnezeu trimite într-o clipă poate rodi multă vreme, dacă omul știe să păzească acea clipă.

Înțelesul lacrimilor

În cuprinsul Patericului aflăm și un lucru care poate părea la prima vedere potrivnic celui dintâi, anume că lacrimile sunt și o deprindere. Cel care dorește această stare are nevoie de vreme îndelungată, de aducerea aminte a păcatelor, de pomenirea morții și de cugetarea la Judecată. Însă nu există aici vreo contradicție. Ploaia vine de sus, dar ogorul se lucrează de jos. Harul este un dar, însă omul pregătește locul în care darul poate fi primit. Inima împietrită vreme de ani nu se înmoaie întotdeauna într-o singură zi. Ea trebuie lucrată prin rugăciune, tăcere, pomenirea morții și cercetarea conștiinței. Părinții sunt însă necruțători cu orice înșelare. Chiar și lacrimile pot deveni hrană pentru slava deșartă. Un bătrân avertizează: „De-ţi va da ţie Domnul zdrobirea inimii, să nu socotești că ai dobândit un lucru mare..., iar când Dumnezeu vede că omul preface lacrimile în mândrie, i le ia, iar inima acestuia se împietrește”. Iată cât de subțire este calea! Omul se poate mândri chiar și cu pocăința sa. Poate ajunge să nu mai plângă pentru păcat, ci să se admire pe sine pentru că plânge. Atunci doctoria se preface în otravă. Iată de ce pocăința încetează tocmai când omul începe să se socotească pe sine pocăit.

Manuscrisul udat cu lacrimi

Patericul ne păstrează și imaginea a doi frați care copiau manuscrise și cărora Dumnezeu le dăruise zdrobirea inimii. Unul „ținea un manuscris şi-l uda cu lacrimile sale”, încât scrisul ajungea să se șteargă. Aici ne este înfățișată o icoană de o rară frumusețe: mâna lucrează, ochiul plânge, iar inima se roagă. Nu există aici două vieți, una a lucrului și alta a lui Dumnezeu, ci aceeași mână care copiază cartea slujește pocăinței, iar lacrimile cad peste osteneala de fiecare zi. Omul Patericului nu se îndepărtează de lucrare pentru a-L căuta pe Dumnezeu, ci Îl caută pe Dumnezeu chiar în însăși lucrarea sa.

Sabia lacrimilor

O ultimă evocare de-a Patericului concentrează în sine o întreagă învățătură, atunci când spune: nu este atât de important „să te rogi într-un fel sau în altul”, cât să „ascuți sabia lacrimilor”. Sabia care nu este ascuțită ruginește. Tot astfel și inima care încetează să se cerceteze se împietrește pe nesimțite. De aceea pocăința nu este un moment izolat al vieții creștine, nici numai durerea pentru păcatele trecutului. Aceasta este o stare de veghe, o necontenită întoarcere a minții și a inimii către Dumnezeu. Și poate că tocmai aceasta este marea lecție a Patericului: sfânt nu este omul care n-a căzut niciodată, ci acela care nu se împacă cu căderea sa. El cade și se ridică, plânge și nădăjduiește, își vede rana, dar nu deznădăjduiește de Doctor. Iar dacă Dumnezeu îi trimite ploaia lacrimilor, nu se laudă cu ea, ci își deschide în tăcere grădina sufletului, ca nici un strop să nu se piardă.