„Dacă există într-un anumit loc câţiva foarte tari duhovniceşte, se pot mântui toţi“

Cei mai slabi duhovniceşte, dacă rămân uniţi cu cei mai tari - fapt care depinde de petrecerea în acelaşi loc -, se vor bucura şi ei în viaţa viitoare de bunătăţile de care se vor bucura aceia. Iubindu-i pe aceia, cinstindu-i pe aceia, primesc în ei ceva ce au aceia. Se produce o comunicare a stării de suflet de la cei mai înaintaţi la cei mai puţin înaintaţi. Ei nu vor putea fi despărţiţi de aceia nici când în aceia se va revărsa toată cunoaşterea şi toată desăvârşirea comuniunii depline cu Dumnezeu. Există o sobornicitate interioară între cei de pe trepte duhovniceşti mai înalte şi mai coborâte. Aceasta implică o mare răspundere a celor mai tari pentru cei mai slabi; ei trebuie să se facă iubiţi de cei mai slabi prin felul lor de a se purta cu aceştia. De altfel, aceasta e şi o urmare inevitabilă a calităţii mai înalte a stării lor duhovniceşti. Dar aceasta nu-i scuteşte nici pe cei mai slabi de a-şi deschide sufletul cu înţelegere pentru cei mai buni. Astfel, dacă există într-un anumit loc câţiva foarte tari duhovniceşte, se pot mântui toţi. Dar dacă nu există câţiva de aceştia, vieţuirea la un loc, prin pildele rele ce şi le dau unii altora, poate înmulţi răul tot mai la mulţi.

(Părintele Dumitru Stăniloae - nota 140 la răspunsul 77, Filocalia XI)