Dacă nu ne vom stăpâni gândurile, vom ajunge să nu ne putem stăpâni nici faptele

▲ Legea sobornicească a Bisericii aceasta este: să mă trezesc, să mă împotrivesc, să chem pe „Doamne Iisuse...“. Aceasta este lucrarea trezviei atenţiei. Gândurile păcătoase, cum au răsărit în minte şi imaginaţie, trebuie ucise prin rugăciunea lui Iisus, ca să pierzi din cetatea Domnului - cetatea fiind sufletul - pe toţi cei ce lucrează fărădelegea ▲

Zic Sfinţii Părinţi că nimic nu-i mai săracă decât mintea aceea care filosofează pentru faptă bună, neavând lucrare. Paza minţii are atâta legătură cu rugăciunea minţii, ca şi trupul cu sufletul. De la paza minţii putem trece imediat la rugăciunea minţii. Şi, totodată, în paza minţii intră multe lucrări duhovniceşti. Sfântul Isihie Sinaitul spune că nimeni nu va putea scăpa de căpeteniile tartarului - mi-aduc aminte din Filocalie -, fără de paza minţii, măcar de ar fi cât de mare filosof şi cât de mare înţelept în lume. Ce este paza minţii, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi? Este o lucrare prezentă, foarte uşoară, care n-are nevoie de mare osteneală decât numai de frica lui Dumnezeu. Ea se naşte chiar din frica lui Dumnezeu! Iar aceasta din urmă se naşte din credinţa în Dumnezeu. Dumnezeiescul părinte Maxim spune: „Cela ce crede, se teme“. Eu nu am nici o pricină să mă tem de cineva, dacă nu cred că-i de faţă, iar când cred că Dumnezeu este de faţă, mă tem! Deci, iată cum din credinţa în Dumnezeu se naşte frica de Dumnezeu. Iar din frica de Dumnezeu se naşte trezvia atenţiei, sau paza minţii, sau ferirea minţii de la păcat, sau privegherea minţii. Când auzim la Sfinţii Părinţi: „paza minţii“, „trezvia atenţiei“, „liniştea minţii“, „ferirea minţii“, „privegherea minţii“ sau toate acelea, este acelaşi lucru, cum am zice: pâine, bucată de pâine, felie de pâine; dar tot de pâine este vorba, numai sub alte cuvinte. Paza minţii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, constă în aceasta: a ne trezi cu mintea, a ne împotrivi păcatului cu mintea şi a chema pe „Doamne Iisuse...“ prin rugăciunea minţii. Vezi câtă legătură are rugăciunea minţii cu paza minţii? Dar nimeni să nu se bazeze pe trezvia sau pe voinţa sa, că-i tare împotriva păcatului, că rămâne foarte, foarte înşelat! Pentru că, negreşit, voinţa noastră şi trezvia noastră trebuie să fie întărite de Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea ne trezim, ne împotrivim, cu voia de sine stăpânitoare şi chemăm pe „Doamne Iisuse...“. Ca să ne trezim cu mintea, să ne împotrivim păcatului cu mintea, avem nevoie de smerenie. Să chemăm pe „Doamne Iisuse...“ şi să avem mare smerenie a inimii şi cunoştinţă de sine, fiindcă ne luptăm cu demonii cei mândri. Căci, îndată ce se ridică din noi părerea de sine, sau îngâmfarea, sau cinstea de sine, îndată ne părăseşte Domnul şi ne lasă în propriile noastre puteri: „Ia să vedem ce ai să faci tu fără Mine?“ Căci i-a spus oarecând lui Israil: „Să nu ieşi la război fără Mine!“ Ştii ce-a păţit când a ieşit la război cu amoreii, fără să cheme ajutorul lui Dumnezeu! Această îndrăzneală - să zicem aşa -, sau semeţie de cuget, sau cutezanţă de sine a omului de a se bizui pe trezvia şi pe puterea lui de voinţă este izvorâtă din iubirea de sine. Egoismul! Adică, după cum arată dumnezeieştii părinţi, din mama tuturor păcatelor, care este iubirea de sine. Căci din iubirea de sine se naşte şi mândria, şi trufia, şi semeţia şi celelalte. Din iubirea de sine se naşte mai întâi mila de sine, cruţarea de sine, îndreptăţirea de sine, mulţumirea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine; apoi, închipuirea de sine, simţirea de sine „că sunt ceva!“, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine şi, dacă vreţi să vă tâlcuiesc, acestea au o mulţime de ramificaţii. Apoi vine moartea minţii şi omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului, adică nesimţirea inimii. Nesimţirea, nu numai că omoară sufletul, ci omoară mai întâi partea privitoare, adică mintea; nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului. Dacă i-ai omorât ochiul, ai întunecat trupul. Aşa şi sufletul, prin minte moare; şi de aici înainte diavolul a pus stăpânire peste toate puterile sufletului. Aceasta se întâmplă când omul are încredere în sine şi în puterea lui de trezvie şi zice: „A! Eu sunt un om înţelept. Ce să mă mai rog, ce să mai stau în genunchi, ce-L chem pe Iisus, doar eu mă păzesc de păcat!“. Când vede Dumnezeu în sufletul nostru această rezemare pe sine, ne lasă în mâna diavolilor. Atunci, ispita ne arată cât putem, fără harul lui Dumnezeu şi fără mila Lui. Dacă ne încredem în puterea noastră de virtute, de înţelegere şi de filosofie, mai întâi mireasma Duhului Sfânt nu mai este cu noi. Îndată ce Duhul simte o mică licărire a mândriei, Se fereşte şi-l lasă pe om în propriile sale puteri. Şi atunci vedem că am ajuns la cădere; ori cu mintea, ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori - Doamne fereşte - cădere care ne desparte prea tare de Dumnezeu. Iar cine are lucrarea trezviei, trebuie să fie treaz şi în privinţa asta. Nu-mi încape mie în putere să mă trezesc, să mă lupt cu păcatul. Mă trezesc, dar Îl chem pe „Doamne Iisuse...“! Legea sobornicească a Bisericii aceasta este: să mă trezesc, să mă împotrivesc, să chem pe „Doamne Iisuse...“. Aceasta este lucrarea trezviei atenţiei. Gândurile păcătoase, cum au răsărit în minte şi imaginaţie, trebuie ucise prin rugăciunea lui Iisus, ca să pierzi din cetatea Domnului - cetatea fiind sufletul - pe toţi cei ce lucrează fărădelegea. Dacă am ucis pe păcătoşii pământului, adică gândurile păcătoase, când răsar din minte, am pierdut din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea, căci prin gândurile pătimaşe vin faptele pătimaşe. Căci zice dumnezeiescul Părinte Maxim: „Stăpâneşte-ţi gândurile, o, monahule! Că dacă nu-ţi vei stăpâni gândurile, îndată vei ajunge să nu-ţi poţi stăpâni faptele!“. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 1)