Dărnicia, adevărata măsură a bogăţiei

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, ­zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica ­hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Ne aflăm într-o perioadă a istoriei omenirii în care schimbările se succed cu o rapiditate uimitoare. Dacă la anul 1900 străbunii noștri încă, într-o majoritate covârși­toare, lucrau pământul și se ocupau cu creșterea animalelor, așa cum o făcuseră timp de mii de ani oamenii de pe întreg Pământul, iată că în doar 100 de ani oamenii au ajuns să lucreze în diverse întreprinderi și să presteze diferite servicii, lucrarea pământului și creșterea animalelor devenind din ce în ce mai mecanizate. Cu toate acestea, pericopa evanghelică de astăzi, prin cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, tocmai de acum 2.000 de ani, este încă, și va rămâne, conectată la realitățile cotidiene din viața omului.

Cuvintele din Evanghelia citită astăzi în biserici de preoți și diaconi poate părea că sunt adresate unor oameni care se bucură de o viață îmbelșugată din punct de vedere material, dar la o privire mai atentă vedem că ne vizează, de fapt, pe toți, indiferent de posi­bilitățile materiale și de statutul social, de munca pe care o întreprindem în viața de zi cu zi şi ne pune față în față cu noi înșine.

Dumnezeu binecuvântează cu „rod” mult

În această pericopă, consemnată în Evanghelia după Sfântul Apostol Luca, nu este vorba despre un om care trăia o viață modestă și s-a îmbogățit dintr-odată, ci care, după cum ne spune Însuși Mântuitorul, era un „om bogat”. Așadar, vorbim de un om care era deja obișnuit cu un trai ales. Cu toate acestea, pilda ne arată că binecuvântarea lui Dumnezeu l-a prins nepregătit chiar și pe acest om „avut”. Atât de mare a fost „rodul” primit de la Dumnezeu, încât acest bogat a fost pus în încurcătură: unde va depozita „belșugul” din „țarina” sa? Dacă până atunci erau suficiente hambarele pe care le avea pentru a-și depozita într-un mod curent cele pe care le recolta în fiecare an, iată că vine momentul unei recolte binecuvântate de Dumnezeu cu „rodire” peste măsură.

Până la această recoltă binecuvântată cu „belșug” de Dumnezeu, bogatul era totuși într-o stare de nesiguranță. Încă nu adunase suficient ca să simtă că cele pe care le agonisise îi asigurau un trai fără de griji, cu toate că deja acumulase atâta avut, încât să fie consi­derat „bogat” în ochii societății.

De fapt, problema nu este „belșugul” care vine peste acest om care deja se bucura de multe avuții, ci modul în care acesta reacționează la această „rodire” a țarinii sale într-un mod ne­așteptat. Dedarea sa doar spre plăceri este cea subliniată de Dumnezeu în această pericopă evanghelică. Acest fapt este ­subliniat de Mântuitorul Iisus Hristos și în alt moment al predicării sale, atunci când spune că „este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 24; Marcu 10, 25;
Luca 18, 25). Așadar, cuvintele Mântuitorului din acea vreme, atât de actuale astăzi, sunt nu doar pentru omul obișnuit care căuta să îl asculte, ci se adresează și celor cu multe bogății care căutau drumul spre desăvârșire. Așa cum observăm din Evanghelii, mulți oameni cu o stare materială aleasă își plecau urechea spre a primi înțelepciune de la Hristos.

Munca și atingerea succesului doar ca satisfacere a temerilor umane

Prin această pericopă evanghelică mai înțelegem că oamenii de astăzi, ca și cei din timpul Mântuitorului Hristos, ca omul de pretutindeni, sunt într-o continuă alergătură pentru a-și învinge frica de eșec. Iluzia succesului desă­vârșit ni se pune față în față cu puterea omului de a realiza care sunt adevăratele lucruri valoroase în această viață.

În zilele noastre, atât omul ajuns deja „bogat”, cât și omul care se străduiește să își agonisească pâinea fiecărei zile sunt încontinuu obsedaţi de ideea de a se îmbogăți peste măsură. Iar în această obsesie se ajunge adesea să intre în tot felul de compli­cații financiare care duc la situații de neieșit, la falimentul material, care este, de fapt, falimentul ­sufletesc.

În mediul online, care a prins foarte multă popularitate în zilele noastre, ca o adevărată „agoră” (loc de adunare a oamenilor și de socializare) modernă, circulă tot felul de soluții care să îl conducă pe om spre stabilitatea financiară, spre o viață fără de griji. Așa a ajuns să se formuleze ideea celor „șapte pași” spre bogăție sau libertate financiară. Unul dintre susținătorii acestei metode, care se bucură de foarte multă popularitate și care a ajutat foarte mulți oameni aflați într-un impas financiar, este americanul Dave Ramsey. Ce este interesant, în conversațiile pe care el le poartă cu diverși oameni care s-au lăsat corupți de mirajul îmbogățirii cât mai rapide și care îl caută pentru sfaturile sale, este susținerea cu fermitate a ideii de măsură în realizarea stabilității financiare și în atingerea adevăratei fericiri în această viață.

În primul rând, Dave Ramsey le propune oamenilor să economisească banii cu acrivie, să reducă cheltuielile care aduc doar plăcere trupească, să caute și să își plătească datoriile, ca mai apoi să reinvestească partea din bani ce devine, în timp, cu răbdare, surplus. Dar, susține el, pentru ca omul să reușească acest lucru, trebuie neapărat să găsească un lăcaș de rugăciune, o biserică unde să găsească o comunitate care să aducă omului o așezare în măsura lucrurilor. Ne arată astfel că omul fără o comunitate de oameni care să aibă același scop, căutarea lui Hristos, nu poate cu adevărat să atingă adevărata fericire. Biserica este până la urmă locul în care omul își găsește stabilitatea sufletească necesară pentru a pune început nou și bun.

Iar ultimul pas propus de ­Dave Ramsey, după ce ai atins stabilitatea financiară, este îndeplinirea bucuriei de a deveni darnic, de a fi generos cu cel de lângă tine, cu cel aflat în nevoie. Este însuși chemarea pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o face în Evanghelia Sa.

Moartea este de neînvins! Pe ce drum să mergem în așteptarea „marii treceri”?

Pericopa evanghelică de astăzi se încheie cu un mesaj care ne zdruncină cu putere sufletele. Ne arată nebunia omului „bogat” care tot ce adună este doar pentru el, doar pentru satisfacerea plăcerilor sale. Omul care nu înțelege că adevărata bogăție nu este de a mânca, a bea și a te veseli, ci de a căuta mântuirea prin dărnicie. De aceea Mântuitorul îl întreabă pe cel care, consumat de patima îmbogățirii, uită de necruțătorul moment al morții, care ne așteaptă pe toți: „Și cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?”.

Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul său la Sfânta Evanghelie după Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, ne spune următoarele cuvinte: „Ce face bogatul, înconjurat de mulțimi nesfârșite de binecuvântări? În dificultate și nehotărât, folosește cuvinte ale săracilor, spunând: Ce voi face? Nu se gândește la cele viitoare, nu-și ridică ochii la Dumnezeu, nu găsește ca fiind vrednice de agonisit acele comori ale sufletului care se află în cer. Nu prețuiește dragostea pentru săraci și nici nu dorește răsplata ce aceasta o aduce. Nu este alături de cei aflați în suferințe și nici nu este mișcat sau trezit de mila față de ei. Mai fără de minte decât atât, își adună pentru tot restul vieții sale, de parcă ar putea lua ceva cu el din cele ce se află pe acest pământ” (Omilia 89).

Prin această Evanghelie, Mântuitorul Hristos vrea să ne deschidă mintea și să înțelegem că avem doar această viață ca să ne mântuim, ca să ne „îmbogățim în Dumnezeu”. Fiecare om are în dreptul său doar anii săi pentru a atinge acest deziderat. Iar în această viață, trebuie să ne deschidem ochii minții, să renunțăm la momente de „nebunie” și să înțelegem că îi avem lângă noi doar pe oamenii care trăiesc în același timp cu noi. Nu avem alți oameni mai buni. Familia noastră, în primul rând, apoi cei cu care interacționăm la serviciu, pe stradă, în diverse împrejurări, dar și la biserică sunt oamenii pe care Dumnezeu ni i-a dat să îi întâlnim și față de care trebuie să ne arătăm generozitatea și dragostea.