Darul intimității în era digitală
Sentimentul pe care-l încearcă cineva observând civilizația actuală din marile orașe e unul aproape terifiant, cel puțin pentru un om care a cunoscut și alte vremuri, mai așezate, mai cuminți, mai firești. Ai impresia că realmente pășești într-o omenire hipnotizată, animată de gesturi instinctuale și de reacții tribalizate.
Încă din anii '60 ai secolului trecut, în plin avânt al televiziunii, faimosul cercetător canadian Marshall McLuhan făcea o afirmație cel puțin ciudată: „Televiziunea este un mediu care își tatuează mesajul direct pe pielea privitorilor”. Această aserțiune ar putea părea neobișnuită, întrucât atribuie efecte tactile unui mediu ce se adresează aparent văzului, dar al cărui profetism îl vedem ițindu-se astăzi, odată cu recenta dezgolire a trupurilor.
O altă idee, la fel de stranie, care se regăsește frecvent în discursul lui McLuhan e aceea potrivit căreia noile medii se adresează în principal subconștientului, fapt ce generează o serie de comportamente vădit iraționale. Din această pricină, viitoarea societate, în care va precumpăni influența mediilor, va inaugura o lume ce va constitui expresia văzută „a propriilor noastre vieți subconștiente”. Iar procesul definitoriu pentru o astfel de lume, folosit de analistul canadian, este retribalizarea. Având în vedere aceste date, devine important de știut cine și ce revarsă în subconștientul colectiv.
Mediile digitale actuale, însă, și în special internetul, au amplificat exponențial efectele precursoare ale celor electrice. Un astfel de efect, minor poate pentru unii, e și fenomenul de evanescență al intimității, vădit în practica unei necontenite expuneri publice, mai întâi în mediul virtual și apoi în cel social. Poate de aceea și asistăm astăzi la practica tatuării corpului uman, extrem de semnificativă prin amplitudinea și formele de-a dreptul delirante căpătate. Vedem aici o tendință de reducere a persoanei la trup, iar trupul, la o simplă materie amorfă. Iar în această anulare a tainei trupului, în acest refuz al acceptării unui sens superior în relația cu trupul uman, intuițiile lui McLuhan, după care noile medii acționează asupra subconștientului și epidermei, devin dangăte de clopot. Întrucât, conținuturile subconștiente dictează comportamentele și alegerile, începând de la vestimentație, tatuaje și până la opțiunile politice și chiar religioase – vezi și supermediatizata vizită a papei Francisc în România.
Însă pierderea intimității e sensibil legată și de domnia superficialității. Spre pildă, într-un astfel de spațiu, creația artistică dispare. Decadența până la obscenitate a artei contemporane se află în strânsă legătură cu pierderea intimității. Elaborarea actului creator autentic ține atât de relația cu ceilalți, de observarea naturii, cât și de intimitate. Momentul aprofundării și al finisării unui proces artistic nu se poate întâmpla decât în intimitate. E adevărat că se fac lucrări remarcabile și în public, dar acestea sunt de obicei acte mecanice, care în chip necesar au fost bine „rumegate” mai înainte, în intimitate.
Nu în ultimul rând, intimitatea ține de cel mai profund gest al existenței umane, de rugăciune. Retragerea în intimitatea cămării devine esențială în strădania de a convorbi cu Dumnezeu: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor… Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6, 5-6).
În final, ar mai trebui adăugat un detaliu, anume că dispariția intimității reprezintă în același timp un chin sufletesc și o teribilă metodă de reeducare. Supraviețuitorii închisorilor comuniste mărturisesc fără excepție că lucrul cel mai greu de suportat nu a fost bătaia sau vreun alt chin fizic, ci continua privare de intimitate, lipsa unui moment în care să fii singur cu gândurile tale și să te rogi. Iar metoda sufocării intimității viza distrugerea sistematică a personalității și abdicarea omului de la crezul și de la aspirațiile sale. Dar oare nu pe același calapod se înscrie și propaganda LGBT de astăzi, care, prin afișare publică și mediatizare comandată, lucrează la reeducarea subconștientă a percepțiilor firești ale sexualității umane?
De aceea, având în vedere experiența experimentelor din lagărele comuniste, nu se cade ca fără discernământ să dăm curs invitației de a renunța de bunăvoie la darul intimității, chiar dacă, prin pârghia mediilor digitale, ni se forțează ușa subconștientului spre a ni se smulge acordul.