De ce cugetați cele rele în inimile voastre?
Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8
În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.
Pericopa evanghelică din Duminica a 6-a după Rusalii, tematic vorbind, este structurată pe mai multe coordonate: credința umană determină acțiunea divină; dragostea dumnezeiască nu este indiferentă în fața suferinței omului; sănătatea sufletească este o condiție a sănătății trupești; Dumnezeu are puterea de a restabili integritatea sufletească și trupească a omului, iertând păcatul și vindecând bolile; Iisus Hristos are puterea și autoritatea dumnezeiască să ierte păcatele, însă El investește cu o asemenea putere și pe oameni; Dumnezeu cunoaște gândurile făpturii umane; omul care nu-L cunoaște sau recunoaște pe Dumnezeu nu înțelege întotdeauna lucrarea divină; atunci când este necunoscătoare și neînțelegătoare, ființa umană cugetă cele rele în inimă, iar când ajunge să cunoască puterea, dragostea și purtarea de grijă divină, omul se manifestă ca ființă doxologică, slăvind pe Dumnezeu.
Fiecare dintre aceste teme ar putea fi analizate și dezvoltate spre zidirea noastră întru Hristos. Astăzi am ales, însă, să ne oprim asupra unei întrebări fundamentale care transcende cadrele evenimentului din Capernaum: „De ce cugetați cele rele în inimile voastre ?” (Matei 9, 4).
Întrebarea este rezultatul firesc al faptului că singur Fiul Omului cunoaște gândurile oamenilor în deplinătatea, complexitatea și multitudinea lor. Creatorul percepe limpede pervertirea gândirii creaturii, rezultat al destabilizării echilibrului existențial între cele patru facultăți ale sufletului sau între factorii definitorii ai persoanei umane: cognitiv (mintea/rațiunea), afectiv (inima/sentimentele), volitiv (voința/motivația) și reflexiv (conștiința).
Păcatul întunecă mintea omului și deturnează gândurile spre cele rele
Ca ființă creată de Dumnezeu după chipul Său, omul este o existență rațională, având capacitatea de a gândi. Universul gândirii este extrem de dinamic, fascinant prin complexitate, foarte greu de definit și de stăpânit. Procesele sale, de o rapiditate inimaginabilă, sunt determinate de o avalanşă de informații din afara și dinlăuntrul său. Informațiile pe care mintea le primește pot fi adevărate sau false, frumoase sau urâte, folositoare sau dăunătoare, reale sau imaginare. Pe acestea ea le cerne și le discerne, le acceptă sau le respinge, le dă forță creatoare sau distrugătoare, le exteriorizează întru făptuire sau le îngroapă spre uitare. Gândurile pot fi asemănate cu un pârâiaș de munte care
curge vioi, zglobiu și zgomotos, se odihnește susurând tainic pentru a putea porni apoi năvalnic, cu și mai multă zburdălnicie, peste stâncile ce îi ies în cale.
Gândul, mintea, rațiunea i-au fost date omului ca să pătrundă Adevărul, să cunoască Viața și să urmeze Calea. Iisus Hristos Însuși mărturisește „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), „Cel ce M-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9) și „aceasta este viața veșnică: Să te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Pe de altă parte, în ciuda faptului că mintea ne-a fost dată ca să putem raționa și relaționa la cele înalte, ea a ajuns să fie slăbănogită de păcat, disponibilitatea sa de a recepta lumina cunoștinței și de a pune în lucrare razele bunătății sale diminuându-se progresiv. Apostolul Pavel constată clar acest lucru atunci când spune: „Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduți, în care dumnezeul veacului acestuia - adică diavolul - a orbit mințile necredincioșilor, ca să nu lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 3-4). Așadar, păcatul poate să întunece mintea omului și să deturneze gândurile spre cele rele.
„Fii portarul inimii tale!”
Paza minții, curăția, luminarea și înnoirea ei sunt teme pe care spiritualitatea filocalică le dezvoltă spre folosul nostru duhovnicesc. Spre exemplu, Evagrie Ponticul, cel care fixa ca țintă supremă a vieții duhovnicești cunoașterea lui Dumnezeu și care a elaborat ceea ce ulterior se va numi teoria celor opt gânduri păcătoase care-l împiedică pe om să ajungă la cunoașterea mântuitoare, atrage atenția asupra faptului că este necesară o cercetare continuă a gândurilor, o discernere permanentă între gândurile bune și cele rele, între cele îngerești, omenești și diavolești, o cultivare susținută a gândului bun la care Duhul Sfânt ia aminte.
La unison Părinții duhovnicești atrag atenția asupra faptului că gândul rău aduce întotdeauna împreună cu sine neliniștea, iar gândul bun, bucuria cunoașterii și viețuirii în Dumnezeu. Mintea este asemănată cu o moară care macină fără întrerupere gândurile bune sau gândurile rele, până când omul se identifică cu gândurile sale. Cuviosul Siluan Athonitul insistă asupra faptului că omul bun are gânduri bune, iar omul rău are gânduri rele. Există însă pentru noi posibilitatea să identificăm gândurile rele și să luptăm împotriva lor biruindu-le sau preschimbându-le în gânduri bune. „Așa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, așa și cel ce a cunoscut din experiență pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul și când se apropie duhurile rele. Domnul dă sufletului înțelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească și să facă voia Lui. Tot așa, sufletul cunoaște și gândurile care vin de la vrăjmașul nu după înfățișarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului.”
Un mare duhovnic român își învăța mereu ucenicii că cel care își dorește rânduială în viață trebuie să-și păstreze mintea în rânduială, să-și spovedească gândurile, să-și înnoiască mintea. Dacă în mintea noastră intră diferite gânduri ca într-o moară, stă în puterea noastră, educată și întărită prin exercițiu duhovnicesc stăruitor, să decidem pe care dintre acestea le primim și pe care le respingem, pe care le lăsăm să ne călăuzească viața și pe care le încredințăm uitării. Sfântul Ioan Gură de Aur, pe bună dreptate, numește împărat nu pe cel ce stă pe tronul imperial, ci pe cel ce își stăpânește gândurile rele, iar un avă îndemna „fii portarul inimii tale”.
„Singurul cunoscător al inimii este Cel ce știe mintea oamenilor și a zidit pe fiecare”
Relația minte-inimă a fost percepută ca fiind ambivalentă. Pentru oamenii gândului bun, căutătorii liniștii, mintea coboară în inimă, își domolește mișcările zburdalnice ale gândurilor și aduce pacea. Pentru cei cuprinși de răutate, neliniștiții veșnic chinuiți, gândirea este înțesată cu răutate și cu ură.
Dumnezeu Care Cunoaște gândurile este singurul care poate cunoaște și inimile. Prin glasul profetic al lui Ieremia, Dumnezeu vestește: „Inima omului este mai vicleană decât orice și foarte stricată! Cine o va cunoaște? Eu, Domnul, pătrund inima și încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui și după roada faptelor lui” (Ieremia 17, 9-10). Regele Solomon mărturisește înaintea lui Dumnezeu: „Tu singur știi inima fiilor oamenilor” (II Paralipomena 6, 30), iar Evanghelistul Luca ne descoperă faptul că Apostolii lui Hristos aveau convingerea că Domnul cunoaște inimile tuturor (Faptele Apostolilor 1, 24).
Evagrie Ponticul susține explicit: „Diavolii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce știe mintea oamenilor și a zidit inimile lor pe fiecare, deosebit”.
Știutorul gândurilor și al inimilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne atrage atenția asupra relației strânse dintre gândul bun, inima bună și fapta bineplăcută înaintea Sa: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui” (Luca 6, 45). „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Matei 15, 19-20).
„Pentru a ajunge desăvârșit trebuie gând stăruitor, viețuire și dor după lucrul bun“
Mintea și inima sunt elemente fundamentale ale trupului uman, templul lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 16). Pentru creștin este fundamental ca în minte și în inimă să fie prezent Hristos. Apostolul Pavel mărturisește că doar omul duhovnicesc poate să aibă gândul sau mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16), iar în Pildele lui Solomon găsim un îndreptar de viață ale cărui elemente fundamentale le-am putea sistematiza astfel: „să nu râvnească inima ta la cei păcătoși” (Pilde 23, 17), „înțelepțește-te și îndreaptă inima ta pe calea cea dreaptă” (Pilde 23, 19) și „dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26).
Sfântul Antonie cel Mare atrage atenția asupra faptului că este cu neputință să se facă cineva dintr-odată bărbat bun și înțelept. „Trebuie gând stăruitor, viețuire, încercare, vreme, nevoință și dor după lucrul bun.” Doar parcurgând aceste etape sub povățuirea unui duhovnic omul poate deveni duhovnicesc.
Clement Alexandrinul îl numește pe omul duhovnicesc „gnostic”, „filozof” sau „minte a lui Hristos”. Potrivit lui, gnosticul este omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; omul care imită pe Dumnezeu, și pe cât îi este cu putință nu lasă nimic din cele care îl pot duce la această asemănare; este înfrânat și răbdător, trăiește drept, își stăpânește patimile... Omul-minte al lui Hristos se ocupă cu trei lucruri: cu contemplația, cu împlinirea poruncilor și cu formarea de oameni buni.
Pentru ce mai cugetăm cele rele în inimile noastre?! Poate pentru că încă nu avem gând smerit, inimă înfrântă și duh nou în cele dinlăuntru ale noastre. Poate pentru că încă nu ne-am încredințat grijile și frământările sfatului unui duhovnic. Poate pentru că încă nu suntem obișnuiți să ne ținem mintea și inima de veghe. Poate pentru că ne asemănăm și ne potrivim prea mult cu chipul acestui veac.
Apostolul Pavel ne îndeamnă însă și pe noi: „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, 2) și „vă schimbați prin înnoirea minții” (Romani 12, 2).