De ce?... De ce? sau resursele polisemantismului
Întrebarea „de ce?” o auzim cu bucurie când, tătici și mămici fiind, avem surpriza să constatăm că „cel mic” sau „cea mică” începe să problematizeze și dorește să descopere răspunsuri la nedumeririle interioare sau la cele pe care le rostește, mai șoptit ori mai răspicat.
Apoi, avalanșa „de ce”-urilor îi face adesea pe părinți să bată în retragere, uneori chiar să reprime curiozitatea copiilor, pentru care întrebările se înlănțuie logic și par a nu avea sfârșit. Copiii doresc să descopere de ce este întuneric noaptea, de unde vin îngerii, de ce nu pot și ei să zboare sau „unde se duce mâncărimea când îți trece”. Într-o lume tot mai deschisă, cu acces la mereu mai multe imagini, ei au dorința să găsească explicații - și le cer - atunci când nu-și pot da singuri răspunsurile. Uneori, se mulțumesc cu lămuriri convenționale, pe care cei mari le folosesc doar ca să iasă din încurcătură, fie că nu cunosc răspunsul, fie că acesta necesită un timp prea îndelungat de documentare, ori deoarece, pur și simplu, întrebarea celui mic se referă la aspecte pe care adultul le consideră neadecvate vârstei copilului, și probabil chiar pe el, pe omul mare, îl ia prin surprindere, de cele mai multe ori. Care sunt pașii de urmat pentru a-l călăuzi atunci pe micul curios spre descoperirea lumii?
Răbdarea în primul rând! Dorința de a-l îndruma pe copil, de a-l ocroti, de a răspunde curiozității sale fără să îi lezezi sensibilitatea. Iubirea necondiționată. Nu poți, părinte fiind, să dai răspuns „de ce”-ului copilului tău decât dacă ai credință, nădejde și dragoste.
Însă, atunci când cel mic pornește cătinel spre școală, de cele mai multe ori, părinții răsuflă ușurați: „Gata! De acum se ocupă «doamna» ori «domnul»“! Așadar, provocarea lui „de ce” ajunge la cadrele didactice, care, la rândul lor, se află în aceeași dilemă. „Dacă mă întreabă ceva ce nu este în programă ori în manual?” Sunt multe situațiile când copilul căruia nu i s-a răspuns renunță să mai pună întrebări. Primele sale călăuze, părintele și educatoarea, învățătoarea, profesoara ori profesorul, lângă care se află adesea preotul duhovnic, pot face să crească dorul de a afla și de a cerceta al copilului. Cum au remarcat atâția pedagogi, de la Aristofan și Plutarh la Montaigne și la Maria Montessori, „copilul este un foc ce trebuie aprins, nu un pocal în care torni necontenit!” Uneori, însă, „focul” acesta se stinge încet-încet, pe măsură ce copilul crește, lucru, să zicem așa, „de-a mirare”, câtă vreme tainele lumii sunt tot mai captivante, când înaintezi pe calea descoperirii. Însă aici intervin dascălii, unii mai destoinici, mai dornici să deschidă mintea elevilor lor, alții, „cu capul în carte”, iar nu „cu cartea în cap”, uitând că au un singur model de Învățător, pe Hristos, și refuzând să ofere cheile care deschid cufărul cu minuni al materiei pe care ei se simt pe deplin stăpâni; și atunci elevilor le rămâne ridicarea din umeri: „Eu la asta nu mă pricep”, „asta nu-i de mine”, „nu înțeleg și gata!”
Un scriitor francez contemporan, Daniel Pennac, trecând în revistă propriile „necazuri cu școala”, mărturisește: „Am crezut mereu că școala înseamnă mai întâi profesorii”, ceea ce poate aduce în discuție, desigur, importanța mijloacelor noi de învățământ, oportunitatea dorinței de a așeza copiii în fața calculatoarelor și a tabletelor. „De ce”-ul copilului poate primi mai iute un răspuns grație lor, dar este acesta suficient pentru ei? Melancolia, dorul, tristețea, teama sau neîncrederea nu pot fi rezolvate în absența acelorași trei piloni ai sufletului, nădejdea, credința și dragostea!
Paradoxal, peste ani, părintele reia „de ce”-urile propriului copil, transferându-le în alt registru; încearcă astfel să își mențină statutul de superioritate în relația părinte-copil ori să își arate grija, doar că într-un mod, adesea, respins de fostul prichindel, ajuns acum adolescent; întrebarea pierde naivitatea primordială și devine caustică, enervantă, sâcâitoare, gata să rupă puntea între generații, în loc să o consolideze. „Tinerii noștri fragili” și de multe ori debusolați răspund repezit ori se închid în ei. „De ce”-ul acesta nu înlocuiește nici dragostea, nici nădejdea și cu atât mai puțin credința! Semantica întrebărilor susține, o dată în plus, că de neînlocuit rămân firele nevăzute care leagă copilul și părintele, învățăcelul și învățătorul, cele care ne alcătuiesc în fond chipul și care ne pot da răspuns întrebărilor.
* Prof. Mona Șerbănescu, directoarea Şcolii „Anastasia Popescu” din București