De ce S-a întrupat Dumnezeu?

Este una dintre întrebările fundamentale ale creştinismului. De ce a ales Dumnezeu să-Şi asume firea omenească, luând asupră-Şi lipsurile şi neputinţele noastre, când omul a refuzat comuniunea şi ascultarea faţă de Creatorul său? De ce nu ne-a mântuit de la distanţă, poruncind doar prin cuvânt, aşa cum s-a întâmplat când a creat lumea?

Sfântul Atanasie cel Mare, renumit învăţător şi apărător al credinţei creştine din orientul sec. al IV-lea, prezintă, pe baza mărturiilor biblice, câteva răspunsuri la întrebarea anterior formulată. În esenţă, argumentaţia Sfântului Atanasie se clădeşte pornind de la premisa că mântuirea nu ar fi fost posibilă decât ca operă a lui Dumnezeu şi a omului deopotrivă. Un simplu om nu ar fi avut puterea de a mântui, iar dacă ar fi realizat-o doar Dumnezeu, nu se mai putea vorbi de o contribuţie a omului. Cuvântul Cel netrupesc al lui Dumnezeu a venit, prin Întrupare, în mijlocul oamenilor, nefiind departe de aceştia nici înainte. Văzând neamul omenesc pierdut şi moartea împărăţind asupra lui prin stricăciune, văzând ameninţarea cu stricăciunea de pe urma neascultării stăpânind asupra noastră, văzând că nu avea nici un înţeles să se piardă cele ce El Însuşi crease, mai văzând şi răutatea covârşitoare a oamenilor, care crescuse chiar împotriva lor înşişi, încât ajunsese de nesuferit şi, în sfârşit, văzând că toţi oamenii erau supuşi morţii, Dumnezeu S-a milostivit de neamul nostru şi S-a îndurat de neputinţa noastră. Şi pogorând la stricăciunea noastră şi nesuferind stăpânirea morţii prin care se pierdea ceea ce a făcut şi se nimicea lucrul Tatălui Său privitor la oameni, Îşi ia trup, un trup care nu e străin de al nostru. Căci nu a voit să fie simplu în trup, nici nu a voit să se arate numai. Căci ar fi putut, dacă ar fi voit, să-Şi facă arătarea Sa printr-un alt trup mai mare. Ci îl ia pe al nostru, şi pe acesta nu în chip simplu, ci din Fecioară neprihănită şi neîntinată şi neştiutoare de bărbat (I Petru, 1, 18), un trup curat şi cu adevărat străin de unirea femeii cu bărbatul. Căci fiind puternic şi făcător al tuturor, Îşi pregăteşte El Însuşi în Fecioara trupul ca templu şi Şi-l face propriu, ca pe o unealtă (organ), făcându-se cunoscut şi locuind în el. Şi astfel, luând din cele ale noastre un trup asemenea celui al nostru, l-a predat morţii pentru toţi, pentru că toţi erau supuşi stricăciunii morţii, aducându-l jertfă Tatălui. A luat trup de om, pentru a răscumpăra neamul omenesc Şi o face aceasta cu iubire de oameni, pentru ca, murind toţi în El (Rom., 6, 8), să se desfiinţeze în El legea stricăciunii oamenilor, adică, împlinindu-se şi istovindu-se în trupul Domnului până la capăt puterea ei, să nu mai aibă putere împotriva oamenilor asemănători, şi să întoarcă spre nestricăciune pe oameni, întorşi odinioară spre stricăciune, şi să-i ducă din nou din moarte la viaţă mistuind, prin trupul pe care Şi l-a însuşit şi prin harul învierii, moartea lor, asemenea unei trestii mistuite de foc. Căci ştiind Cuvântul că nu se putea desfiinţa altfel stricăciunea oamenilor decât prin moarte, dar nu era cu putinţă să moară Cuvântul, odată ce era Însuşi Fiul cel nemuritor al Tatălui, Îşi ia un trup în stare să moară, pentru ca acesta, împărtăşindu-se de Cuvântul Cel peste toate, să Se facă în stare să moară pentru toţi, dar prin Cuvântul ce locuia în El să rămână nestricăcios şi drept urmare să înceteze la toţi stricăciunea, prin harul Învierii. Deci, aducând prin moarte, ca un dar sfânt şi ca o jertfă liberă de orice pată, trupul pe care l-a luat, a depărtat îndată, de la toţi cei asemenea Lui, moartea, prin aducerea ca dar a trupului celui asemenea cu cel al lor. Căci întrucât Cuvântul lui Dumnezeu era mai presus de toţi, aducându-Şi templul Său şi organul trupesc ca preţ, a plătit prin moarte în mod cuvenit datoria pentru toţi. Şi fiind prin trupul asemănător unit cu toţi, Fiul nestricăcios al lui Dumnezeu i-a îmbrăcat în mod cuvenit pe toţi cu nestricăciune prin făgăduinţa învierii. Astfel nu mai este în ei stricăciunea, datorită Cuvântului ce locuieşte în ei printr-un singur trup. Căci, aşa după cum intrând un mare împărat într-o cetate mare şi locuind în vreuna din casele din ea, întreaga cetate se învredniceşte de mare cinste şi nu mai e atacată de vreun duşman sau tâlhar pentru a o nimici, ci se învredniceşte mai degrabă de toată îngrijirea din pricina împăratului care locuieşte într-o casă din ea, la fel s-a petrecut şi cu Împăratul tuturor. Căci venind în ţara noastră şi locuind într-un trup asemenea cu al celorlalţi, toată uneltirea vrăjmaşilor împotriva oamenilor şi toată stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat. Unul a murit pentru toţi Dar neamul omenesc s-ar fi pierdut dacă Stăpânul şi Mântuitorul tuturor, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit pentru a pune capăt morţii. Se cuvenea cu adevărat bunătăţii lui Dumnezeu să săvârşească acest lucru mare. Căci dacă un împărat care zideşte o casă sau o cetate nu priveşte nepăsător războirea ei de către tâlhari prin lipsa de grijă a locuitorilor, ci apără şi izbăveşte lucrul făcut de el, necăutând la nepăsarea locuitorilor, ci la ceea ce i se cuvine lui să facă, cu atât mai vârtos Dumnezeu, Cuvântul Prea Bunului Tată, nu a trecut cu vederea neamul omenesc făcut de El, căzut în stricăciune. Ci a înlăturat, prin aducerea trupului Său, moartea ce se lipise de acesta, iar negrija lor a lecuit-o prin învăţătura Sa, îndreptând toate ale oamenilor prin puterea Sa. Acestea le poate vedea cineva mărturisite şi de sfinţii evanghelişti ai Mântuitorului, dacă citeşte scrierile lor. Căci aceia zic: „Dragostea lui Hristos ne sileşte să socotim aceasta, că dacă Unul a murit pentru toţi, atunci toţi au murit. Şi El a murit pentru toţi, ca noi să nu mai vieţuim nouă, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru noi“ - (II Cor., 5, 14). Şi iarăşi: „Pe Iisus, Cel ce a fost micşorat puţin sub îngeri, Îl vedem, pentru patima morţii, încununat cu slavă şi cinste; căci prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi“ (Evr., 2, 9). Cuvântul a luat trup spre a-l jertfi pentru trupurile asemănătoare Apoi arată şi pricina pentru care nu trebuia altul decât Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu să Se întrupeze, zicând: „Căci I se cădea Aceluia, pentru Care şi prin Care sunt toate, să desăvârşească prin pătimire pe Căpetenia mântuirii lor, pe Cel care a ridicat pe mulţi fii la slavă“ (Evr., 2, 10). Iar prin aceasta se arată spunând că nu putea să ridice altcineva pe oameni din stricăciunea ce s-a ivit, decât Cuvântul lui Dumnezeu, care i-a făcut şi la început pe ei. Dar ei spun şi că Cuvântul a luat trup spre a-l jertfi pentru trupurile asemănătoare. Căci zic: „Deci, de vreme ce copiii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, S-a împărtăşit şi El de ele, ca să surpe prin moarte stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să-i izbăvească pe aceştia pe care frica morţii îi făcea să trăiască tot timpul în robie“ (Evr., 2, 14-15). Căci prin jertfa trupului Său a pus sfârşit legii privitoare la noi şi a înnoit începutul vieţii noastre, dându-ne nădejdea învierii. Pentru că de vreme ce moartea stăpânea peste oameni pornind de la oameni, desfiinţarea morţii şi învierea spre viaţă s-au făcut şi ele prin Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul“. O spune aceasta purtătorul-de-Hristos-bărbat, zicând: „Că de vreme ce printr-un om a intrat moartea, printr-un om a venit şi învierea morţilor. Că precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi se vor face vii“ şi cele următoare (I Cor., 15, 21-22). Căci acum nu mai murim ca nişte osândiţi, ci aşteptăm învierea de obşte a tuturor, „pe care o va arăta la timpul cuvenit“» (I Tim., 6, 15) Dumnezeu, Cel care a lucrat-o şi a dăruit-o. (Texte selectate din Sf. Atanasie cel Mare, „Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă prin trup“, Colecţia PSB, vol. 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987).