De ce Şcoala şi Biserica să nu fie împreună?

Într-o societate normală, Şcoala, ca instituţie publică şi de folos obştesc, trebuie să funcţioneze în acord cu toate instituţiile publice responsabile cu bunul mers al respectivei comunităţi. Ea nu trebuie să fie separată de nici una dintre instituţiile prezente şi active în comunitate. Şcoala nu trebuie să fie nici separată, nici să se separe de alte entităţi ale comunităţii. Dimpotrivă, pe de o parte, ea preia valorile comunităţii promovate de instituţiile acesteia, pe de altă parte va fi expresia şi produsul instituţiilor active în comunitate.

Prin slujitorii ei cali­fi­­caţi, Şcoala poate fi şi un promotor de va­lori pentru socie­ta­tea în care se găseşte şi pentru care pregăteşte elevii. Das­că­lii preiau valori din alte zone so­ciale sau culturale sau ajung ei înşişi la descoperirea unor va­lori şi a unor parametri de dez­voltare umană şi, prin in­ter­­mediul instituţiei şcolare, le pro­movează în societate, în co­mu­­nitate. Într-o comunitate a­vem mai mulţi factori culturali, e­ducaţionali sau de alt ordin. Nici unul dintre aceştia nu poa­te fi exclus de la o anumită re­la­­ţie cu Şcoala. Biserica este u­nul dintre factorii educaţionali ai societăţii şi promotoarea u­nor valori culturale care presu­pun nu numai informaţie (ins­truc­ţie), ci formarea de caracte­re şi modelarea omului pentru eternitate.

Indiferent de ce valori ar a­su­ma un anumit tip de socie­ta­te, cetăţenii acelei societăţi nu vor fi numai produsul Şcolii, ci al tuturor factorilor activi în res­­pectiva comunitate, mai ales al celor care, prin natura lor, au funcţii educative şi pro­pun valori educaţionale, cum ar fi Biserica, biblioteca publică, tea­trul, casa de cultură. Toţi a­ceşti factori educaţionali nu exclud nici factorii economici, ca­re şi ei, la rândul lor, au o re­la­ţie specială cu instituţia şcola­ră. Idealul Şcolii este acela de a e­duca şi pregăti copiii de azi ai mem­brilor comunităţii ca, mai târ­ziu, aceştia să se integreze în respectiva comunitate, cu toa­te instituţiile ei, ţinând cont de tot ceea ce comunitatea este şi de ceea ce ea şi membrii ei vor să devină. Şcoala nu oferă şi nu trebuie să ofere copiilor o e­ducaţie străină de educaţia şi e­tosul pe care le au membrii co­mu­­nităţii care-i conferă copiii spre educaţie şi în care copiii tre­buie să se întoarcă, nu ca stră­ini de comunitatea în care al­tădată au fost copii şi elevi şi ale cărei valori trebuie să le spo­reas­că şi să le ducă mai depar­te.

Biserica şi educaţia la români

Pot fi copiii străini de valori­le în care părinţii lor au crescut şi s-au format, în care au crezut şi cred? N-ar fi de dorit. Co­mu­ni­tatea poate lăsa copiii unor cu­pluri, care nu cred în valorile creş­tine, să crească fără cu­noaş­­terea şi împroprierea acestor valori? Nu ar fi de dorit. Dar acestea sunt întrebări la ca­re trebuie să se dea răspuns, în cunoştinţă de cauză, a­vân­du-se în vedere contribuţia va­lo­­rilor creştine, a mesajului Mân­tuitorului Hristos, la buna func­ţionare a relaţiilor interu­ma­­ne şi nu numai.

Poate spune cineva că Mân­tu­itorul Hristos a pus în circu­la­ţie idei antisociale şi antiu­ma­­ne sau că Biserica, prin mo­dul în ca­re a educat pe moşii şi stră­mo­şii noştri, a promovat vre­odată va­lori antisociale, an­ti­u­mane sau că Biserica nu a a­vut şi nu are funcţie educativă? De­sigur, ni­meni nu poate spu­ne aşa ceva. Şi atunci, de ce să fie Biserica se­parată de Şcoa­lă? Cu atât mai mult cu cât Şcoa­la, ca instituţie, a apărut, cel puţin la români, în Biserică, cu atât mai mult cu cât Bi­­se­ri­ca, într-o vre­me când nu existau alte po­si­bi­­li­tăţi, a oferit cărţile ei, spaţiile ei şi slujitorii  ei, aşa cum a pu­tut, pentru educarea copii­lor. Ba, mai mult, chiar primele ma­nu­ale din spaţiul românesc, pen­tru studierea ştiinţelor e­xac­­te, au fost alcătuite de oa­me­­nii Bi­se­ricii. Cine nu a auzit de Şcoala Ar­deleană, de Gheor­ghe Lazăr, de ieromonahul Pe­tra­che Poe­na­ru, de Nikifor The­o­toke, care au alcătuit ma­nu­ale de matematică şi fizică pen­tru copiii românilor? Dacă co­piii de altădată nu ar fi fost e­ducaţi de oamenii Bisericii, du­pă şi din cărţile bisericeşti şi în funcţie de valorile, de idea­lu­ri­le, de credinţa şi de nădejdea Bi­­sericii, noi, cei de azi, n-am fi ce­­ea ce suntem. Suntem produ­sul trecutului, nu al viitorului. De aceea, în numele unui viitor in­­cert, nu putem susţine şi pro­mo­va idei fără valoare certă sau li­mitate doar la o perioadă foar­te scurtă de timp şi pentru gru­puri foarte restrânse de cetăţeni.

Numai o societate anormală se­pară de Şcoală instituţiile pre­zente în comunitate, mai ales pe cele cu funcţie educati­vă (casa de cultură, teatrul, Bi­se­rica). Şcoala şi Biserica ră­mân instituţii fundamentale în co­munitate. Ele nu se exclud, nu-şi fac concurenţă, indiferent de slujitorii lor vremelnici. Şcoa­la şi Biserica trebuie să fie îm­preună în procesul de educa­re a elevului, care nu rămâne pen­tru totdeauna elev. El este şi devine membru al unei co­mu­­nităţi în care se întâlneşte cu persoane mature şi în care, mai târziu, va face parte even­tu­­al din toate instituţiile pre­zen­te în respectiva comunitate.

Patimile rămân patimi, oricât ne-am dori să nu vorbim despre ele

O şcoală care, din capul lo­cu­lui, va exclude instituţiile pen­tru care ea educă de fapt ele­vii, va fi oare o şcoală nor­ma­­lă, re­al­­mente utilă pe termen scurt, me­diu şi lung ace­lei societăţi? Nu!

Cum s-a ajuns, totuşi, ca res­pon­sabilii cu împărţirea drep­tă­ţii sau slujbaşi ai Şcolii ori Şcoa­la însăşi ca instituţie să a­jun­gă la ideea că Biserica tre­bu­ie să nu aibă legătură cu e­du­­caţia elevului? Cauzele sunt mul­tiple şi complicate.

Una ar fi înlocuirea coo­pe­ră­rii diverşilor factori educaţio­nali cu concurenţa egoistă dintre subiecţii educaţiei într-o fal­să luptă pentru existenţă, ie­rar­­hizându-se disciplinele şco­la­­re în detrimentul instruirii şi, mai ales, al educaţiei armoni­oa­se ale elevului.

Alta ar fi lipsa cunoaşterii pon­derii valorilor religioase în for­marea omului ca om.

Alta ar fi lipsa de credinţă sau înlocuirea credinţei în Dum­nezeu şi în valorile propu­se de Biserică cu necredinţa şi cu lipsa încrederii omului de azi în vocaţia eternă a omului. În loc să caute slava pe care ne-o dă Dumnezeu, oamenii zilelor noas­tre caută să primească sla­va unii de la alţii (Ioan 5, 44), de cele mai multe ori prin rapt sau prin păcăleala unora de către ceilalţi. Altă cauză es­te nivelul moral la care se gă­sesc unii confraţi de-ai noştri ca­re au refuzat să-l cinstească pe Dumnezeu, pe măsura cu­noaş­terii de care au avut parte, fie din cărţile sfinte, fie din car­tea naturii. Sfântul Pavel spu­ne despre această categorie de oa­meni: „Pentru că au schimbat slava Dumnezeului Celui ne­­stricăcios cu asemănarea chi­pului omului celui stri­că­cios, pentru că au schimbat a­de­­vărul lui Dumnezeu în min­ciu­­nă, Dumnezeu i-a lăsat să se dedea la patimi de ocară, căci au schimbat firea în ceea ce es­te împotriva firii, să­vâr­şind ru­şinea şi luând în ei răs­pla­ta ră­tăcirii lor“ (Romani 2, 2-7).

Unii dintre cei care-şi tră­iesc viaţa la acest nivel, în loc să şi-o corecteze până nu va fi prea târziu, se erijează în a­pă­ră­tori ai educaţiei elevului. Oa­me­nii aparţinând unei ase­me­nea categorii vor avea aler­gie la ora de religie din Şcoală, vor a­vea alergie la prezenţa pre­otului în Şcoală şi vor lup­ta cu toa­te mijloacele îm­po­tri­va insti­tu­ţiei care, pe baza Re­velaţiei lui Dum­nezeu, are curajul să spu­nă că ceea ce este nefiresc ră­mâ­ne nefiresc, că anomalia es­te urăciune înaintea lui Dum­nezeu, că patimile rămân patimi şi nu se vor tran­sforma ni­cio­dată în virtuţi.

Defectele morale (declarate sau nu) din cauza necredinţei în Dumnezeul cel Preaînalt con­stituie motivul fundamental care-i determină pe unii con­cetăţeni de-ai noştri să facă tot ce le stă în putinţă să îm­pie­dice ca în Şcoala ro­mâ­neas­că să se vorbească despre Dum­­nezeu, ca în Şcoala ro­mâ­neas­că să nu privească spre co­piii noştri chipurile blânde ale Mân­tuitorului Hristos, ale Sfin­tei Sale Maici, ale celorlalţi sfinţi. Acestor oameni le convi­ne ca să li se spună copiilor ori­ce, ca aceştia să privească ori­un­­de, numai despre Dum­nezeul cel iubitor şi drept să nu li se vorbească. Pentru că, de fapt, ei înşişi ar vrea să nu se în­tâlnească cu un asemenea Dumnezeu.

Religia nu se ocupă cu poveşti

Oricât am încerca să fim co­recţi din punct de vedere po­li­tic, nu putem să nu vorbim în Şco­ală despre un Dumnezeu bun şi drept, despre rai şi despre iad, despre pedeapsă şi răs­plată, de vreme ce Hristos În­suşi ca Fiu al lui Dumnezeu ne-a spus că ele există, dar Ca­re ne-a învăţat şi ne-a dat mij­loa­cele să scăpăm de iad şi de e­­ventuala pedeapsă pentru ne­le­giuirile pe care am putea să le săvârşim ca oameni maturi. El ne-a poruncit să lăsăm co­piii să vină la El pentru că El es­te Calea, Adevărul şi Viaţa. Prin educaţia pe care vrea să o o­­fere copiilor, până şi în Şcoală, Bi­serica intenţionează să spo­reas­că efortul ei de a-i învăţa şi că­lăuzi pe toţi oamenii, cu mic, cu mare spre Împărăţia lui Dum­nezeu, spre rai. Vrea să-i a­ju­te să nu ajungă în iad, ori­cât nu ne-ar plăcea nici cuvântul acesta, nici ceea ce el semni­fi­că. Nu scăpăm de iad pentru că nu ne place cuvântul iad sau ce­ea ce el simbolizează, ci com­por­­tându-ne de aşa manieră, în­cât să fim străini de iad, noi şi copiii noştri.

Religia nu se ocupă cu po­veşti. Biserica se ocupă cu lucruri fundamentale: viaţa şi moar­tea nu sunt poveşti, ferici­rea şi nefericirea nu sunt bas­me, bunătatea şi răutatea nu sunt vorbe de adormit copiii, să­nătatea şi boala nu sunt rea­li­tăţi părelnice, la fel şi noţiuni­le de iad şi de rai. În transmi­te­rea mesajului său, Biserica fo­lo­­seşte toate formele de expresie omenească, începând cu is­to­­rioare şi improvizaţii sugesti­ve, cu pilde şi învăţături expri­ma­­te alegoric şi până la formu­lă­rile abstracte, într-o logică a bu­nului-simţ şi în perspectiva e­ducării omului pentru viaţă, pen­tru rai, pentru fericire, invi­tându-l să trăiască în aşa fel, în­cât să evite răutatea, minciu­na, viaţa întinată, suferinţa şi chiar iadul.

Biserica nu poate face ab­s­trac­ţ­ie de noţiunile funda­men­­ta­­le cu care operează pentru că are în vedere omul şi vocaţia lui, chiar dacă acesta la un moment dat este copil. Copilul trebuie familiarizat cu ideile mari şi cu noţiunile fundamentale de mic. Nu trebuie să ne înşelăm, co­piii nu spun numai „idei trăs­ni­te“. Chiar şi atunci când spun „idei trăs­nite“, copiii gândesc se­rios. Sunt mai sensibili şi mai re­ceptivi la noţiuni şi idei fun­da­­mentale (de genul celor de mai sus) decât cred mulţi dintre noi. Nu putem să le ascundem realitatea şi perspectiva mo­dului de a trăi ca om, ofe­rin­du-le su­rogate de adevăr şi co­pi­lării edulcorate, ca altădată pă­rinţii prinţului Gautama-Buda. No­ţiunile de mai sus, pâ­nă şi cele de iad, de foc veşnic şi chiar de chin fără de sfârşit nu-l vor traumatiza pe copil, ci-l vor fa­ce mai înţelept. Vor trauma­ti­­za, cu siguranţă, pe omul a­juns la vârsta matură, dar care a rămas pueril în ceea ce pri­veş­te sensul existenţei sale pă­mân­teşti, sau care, după ce a tre­cut printr-o tinereţe beteagă şi printr-o maturitate dezordo­na­­tă, află că viaţa are totuşi un sens, pe care, din nefericire, fie îl refuză, fie, privindu-l, cade în dez­nădejde, fie se complace în­tr-un fatalism agnostic în care ar dori să se găsească alături de cât mai mulţi oameni ca el, in­clusiv copii. Pentru aceasta, de ce nu s-ar osteni, dragul de el, să nu ţină copiii cât mai de­par­­te de Dumnezeu şi Şcoala cât mai departe de Biserică?!

Acesta este, în ultimă in­stan­­ţă, motivul pentru care fac­tori cu responsabilitate în so­­cie­­tate, instituţii, alcătuite şi ele din oameni, persoane ca­re n-au făcut nimic în viaţă şi chiar părinţi care neglijează ce­­ea ce este absolut necesar co­­pi­lu­lui lor, ar dori ca Şcoala să fie se­parată de Biserică sau Bi­­se­ri­ca separată de Şcoală, ori­­cum, dar să nu se întâl­neas­­că una cu alta şi să nu co­o­­pe­reze. Do­rinţă, cu adevărat ne­fe­ri­ci­tă, care va duce cu si­gu­­ranţă la ne­fericirea tuturor, ce­ea ce noi nu ne dorim şi nu do­rim ni­mă­nui. De aceea sus­ţi­nem ca Şcoa­la şi Biserica să colaboreze pentru educaţia armonioasă, reală şi de perspectivă a omului, care pen­tru o anumită perioadă a vie­ţii sale este şi copil.