De la obârşie la bucuria existenţei depline

Într-o lume modernă, în care ierarhizarea valorilor se realizează după tipare abstracte şi caduce, esenţa valorilor religioase se estompează din viaţa omului, pierzându-se sensul fecund al existenţei. Omenirea încă păstrează sentimentul că face parte dintr-o lume închisă, organică, care, în lipsa unei legături cu Dumnezeu, încearcă cu disperare să descopere măcar permanenţa unei legi. Omul, descumpănit în faţa sentimentului echivoc al lumii pe care şi-o închipuie ca rezultat al propriei lucrări, afişează o stare sufletească searbădă, ce îl predispune la o sete de experienţă, o cădere în concret, o adaptare la trăirea fragmentară.

Viziunea creştină autentică nu poate fi realizabilă dacă ne adaptăm imanenţei, mărginindu-ne astfel orizontul, ci doar prin inteligibilitatea condiţiei umane în întregul ei, a stării ei incipiente şi finale. Se impune astfel un model de referinţă bazat pe învăţătura Sfinţilor Părinţi asupra aspectului cunoaşterii stării primordiale a creaţiei. Vorbind de începutul lucrurilor sau de sfârşitul lor, aflăm care este de fapt scopul vieţii noastre: de unde venim, ce vrem, unde ne ducem? La aceste întrebări care arată aspectul critic al problemei existenţei umane, gândirea Sfinţilor Părinţi răspunde exhaustiv şi elocvent, epatând într-o problemă atât de anodină şi simplistă pentru omul modern şi desacralizat, dar atât de ineluctabilă din planul divin al mântuirii omului. Subiectul creaţiei poate fi abordat deplin doar printr-o comprehensibilitate patristică autentică a acestuia, gândirea raţională întâmpinând aspecte inextricabile în acest domeniu. Dumnezeu creează omul datorită iubirii Sale, viaţa omului fiind o mare aventură a dragostei lui Dumnezeu care se vrea iubit de o faptură liberă, căreia i-a dat putinţa de alegere. În acest cadru, cunoaşterea actului creaţiei apare imposibilă: "Dorinţa de a face inteligibil actul creator, de a găsi pentru el un temei înseamnă o neînţelegere a lui. A înţelege actul creator înseamnă a accepta caracterul său inextricabil". Participarea creaţiei la Divinitate are ca scop împlinirea umanului-sfinţirea vieţii - în acest sens, abordarea problematizării actului creator conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi vine să ofere un pilon de susţinere şi un punct de referinţă pentru inteligibilitatea sensului existenţei umane, care numai prin aflarea coordonatelor şi scopului în care a fost aşezată poate dobândi o fecundă dimensiune şi exhaustivă valoare. Pentru omul modern, lipsit de dimensiunea existenţei verticale, importanţa obârşiei, a devenirii şi a finalităţii sale trebuie actualizată şi permanentizată, o nouă raportare la sensul vieţii făcând posibilă transpunerea naturii umane într-un plan existenţial corespunzător şi fecund. În acest sens, gândirea teologică a Sfinţilor Părinţi găseşte ecou în problematizarea actului creator divin care reprezintă punctul forte al modului de raportare a umanului la Existenţă. Fără această elucidare a obârşiei, scopului si finalităţii umanului, omul pierde dimensiunea transcendentului, anulând astfel scopul final - îndumnezeirea. Prezentarea şi înţelegerea actului creator divin oferă o inteligibilitate a scopului devenirii fiinţei umane întru Existenţa Absolută - Dumnezeu (de la "devenirea întru devenire" la "devenirea întru Fiinţă", C. Noica), transformând complet scara valorică la care trebuie să se raporteze omul. Astfel, printr-un demers de reliefare a conţinutului teologic al existenţei umanului în planul creator divin extern, se estompează aspectul caduc al existenţei plafonate şi se reorientează fiinţa spre un plan dimensional transcendent fecund, spre Dumnezeu Creatorul-Adevărata Existenţă.