De la sportivul Olimpiadei la „atletul lui Hristos“

Duminică 24 august 2008 s-a consemnat încheierea celei de-a 29-a ediţii a Jocurilor Olimpice, ediţie ce s-a desfăşurat în capitala Chinei, Beijing. Ca la orice manifestare sportivă de anvergură, participarea şi interesul internaţional suscitat au fost pe măsură. În decursul celor 16 zile de întreceri, sportivii, susţinuţi şi de antrenorii lor, dar şi de compatrioţii rămaşi acasă, au arătat lumii întregi nobleţea sportului, pentru care fair-play-ul, respectul pentru adversar şi bucuria întâlnirii chiar şi în confruntare denotă valori absolute încă de la prima celebrare a Olimpiadei, în anul 776 î.Hr. Fiecare sportiv a sosit la Olimpiadă având în minte un gând, un vis şi o dorinţă nerostite poate până atunci, dar în care credea şi care constituia motivaţia prezenţei sale acolo: visul de a fi cel mai bun. Olimpiada reprezintă încununarea unui efort neştiut de ceilalţi, dar, în acelaşi timp, şi dimensiunea comunională a sportului. Sportivul concurează împreună cu ceilalţi (sportivi), în faţa celorlalţi (spectatori). Însă, ca orice manifestare ancorată în temporal, Jocurile Olimpice, cu podiumurile, laureaţii, medaliile, felicitările şi lacrimile de bucurie, cunosc sfârşitul. După Olimpiada văzută, urmează revenirea sportivilor la Olimpiada personală, zilnică, nevăzută de cei mulţi, dar fundamentală pentru prima. Olimpiada de zi cu zi, unde sportivul se întrece cu el însuşi.

Într-o oarecare măsură, Bise-rica împreună cu sărbătorile ei, prin Sfânta Euharistie celebrată în cadrul Sfintei Liturghii se constituie pentru noi, creştinii, în Olimpiada celor ce vizează alte scopuri, mai înalte, ce au alte viziuni, dar dinamică aproape identică: „atleţii lui Hristos“. Temporalitatea şi spaţialitatea văzută, dar şi supra-lumească a Bisericii se constituie în Olimpul comunional al credincioşilor. Pătrunderea în universul eclezial văzut sau trecerea pragului sacrului (Sacrul şi profanul, Mircea Eliade) este premisa debutului în cursa cu implicaţii existenţiale sub aspect duhovnicesc. Ecclesia ca arenă nu cunoaşte spectatori, ci numai participanţi. Toţi aleargă spre dobândirea „cununii nestricăcioase“ (1 Cor. 9, 25), fără a se afla în concurenţă, ci în co-dependenţă. În Biserică, toţi aleargă şi toţi pot primi premiul şi cununa de lauri. Podiumul Bisericii nu are decât prima şi cea mai înaltă treaptă. Acesta este soleea pe care păşesc credincioşii către sfârşitul Liturghiei, pentru a primi medalia şi laurii, adică Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Imnul învingătorilor este, în acelaşi timp, o explicare a momentului, o încărcare spirituală cu trimiteri eshatologice („Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi“). Toată ceremonia premierii mădularelor trupului hristic se împlineşte, ca la Olimpiada obişnuită, în prezenţa celor care au cunoscut deja bucuria încununării ca „atleţi ai lui Hristos“ şi pe care Biserica îi numeşte laureaţi ai ei, adică sfinţi: ierarhi, preoţi, cuvioşi şi cuvioase, martiri, drepţi sau prooroci. Otpustul Olimpiadei ecleziale nu se constituie într-o ceremonie de încheiere, ci într-un îndemn al prelungirii acestui univers al harului în întrecerea localizată în spaţiul sacrului domestic. Olimpiada de zi cu zi, în care „atleţii lui Hristos“ nu se luptă cu limitele propriilor trupuri, ci cu limitele patimilor, încercărilor, neliniştilor şi îndoielilor interioare. Sărbătoarea inserată în timp a Bisericii îşi cunoaşte finalul, luminile arenei se topesc în întuneric, dar duhul sărbătorii şi celebrării continue trăieşte în Liturghia de după Liturghie. Biserica nu propovăduieşte niciodată încheierea antrenării ca atitudine, chiar dacă antrenamentul capătă valenţe şi confi-guraţii personale. În jurul anului 490 î.Hr., după victoria grecilor asupra perşilor lui Darius I de la Marathon, un mesager atenian, Pheidippides, a alergat 42 de km de la locul bătăliei până la Atena, pentru a anunţa victoria. În momentul în care a ajuns în capitală, a pronunţat cuvântul Nenikikamen (Am învins!), apoi şi-a dat sfârşitul. Fiecare creştin întruchipează un Pheidippides aflat în diferite etape ale maratonului său. Distanţa alergată nu contează. Ceea ce contează însă este destinaţia adevărată a maratonului nostru, o Atenă sfântă şi supra-lumească (Biserica lui Hristos) în care, după biruirea patimii şi a morţii să răsune iarăşi: „Am învins!“.