De lemn...

O destul de bogată frazeologie românească evocă lemnul, pornind de la caracteristici ale acestuia ca material de construcţie. Ca şi în alte situaţii privitoare la mediul înconjurător, frazeologia respectivă este, obişnuit, expresia superiorităţii fiinţei gânditoare şi vorbitoare în raport cu alte fiinţe sau cu lucrurile.

O asemenea optică prezintă interes deoarece, în fond, ţăranul român a trăit, secole de-a rândul, într-o adevărată civilizaţie a lemnului; mărturie stau locuinţa propriu-zisă, atenansele şi împrejmuirea casei sau construcţia fântânii, ca şi nenumăratele unelte din gospodărie, de la lingură, furcă şi fus până la vasele de tot felul, ca să nu mai vorbim de vechiul plug de lemn. Pentru memoria urmaşilor, această înfrăţire ne-o ilustrează, cel mai aproape de noi, valorosul „Muzeu al Lemnului“ de la Câmpulungul Moldovenesc, dar şi secţiuni din numeroasele muzee „ale satului“ din diferite oraşe, cel din Bucureşti purtând numele de „Muzeul Ţăranului Român“. Dar cea mai pilduitoare comuniune cu civilizaţia respectivă o reprezintă bisericile construite din lemn, din zone muntoase ale ţării, de o valoare deosebită şi pentru istoria creştinismului românesc fiind cea numită chiar Mânăstirea dintr-un lemn, din zona Vâlcei, iniţial o bisericuţă construită dintr-un stejar. O mărturie preţioasă a vechimii, deoarece în această denumire se păstrează un sens arhaic, moştenit din latină, al cuvântului lemn; în limba veche, substantivul însemna „arbore, copac“ (vezi, de exemplu, o frază dintr-o predică a Mitropolitului Antim Ivireanu: „Dumnezeu au poruncit lui Adam ca din tot lemnul ce este în grădină… să mănânce, iar din lemnul a pricepe binele şi răul să nu mănânce“). Şi, iată, acum, disocierea de lemn, prin construcţii expresive, de care vorbeam la început. Există, de exemplu, mărci ale insensibilităţii, când s-ar părea că omul… înlemneşte: a se face lemn „a înţepeni“, de frig (dar şi de băutură!); a rămâne ca de lemn - de emoţie („când a auzit asta, a rămas ca de lemn!“). Comparaţia poate avea în vedere şi alt plan: doarme de poţi tăia lemne pe dânsul înseamnă, hiperbolic, transformarea respectivului în trunchiul din curte pe care se taie lemne (vezi şi expresia a dormi buştean). Lemnul este bun la toate, dar, dacă s-au produs înnoiri în ceea ce priveşte uneltele, raportarea (poate numai cu valoarea de simbol) la acest material de construcţie înseamnă înapoiere: pentru ţăranul român imaginea sărăciei a fost asociată cu sapa de lemn, trimiţând la timpuri imemoriale. Ne referim la expresia a ajunge la sapă de lemn, sau a aduce (pe cineva) în sapă de lemn, „a sărăci“, „a ruina“, cu apariţii frecvente la scriitori din secolul al XIX-lea; iată un exemplu de la Creangă, din plângerea către Cuza-Vodă a lui Moş Ion Roată: fostul deputat ţăran din Divanul Ad-hoc spune că marele proprietar, care-i era vecin, „a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn“. Dar, pentru valoarea-i de sugestie deosebită, expresia este folosită şi astăzi, cu referire la persoane sau diferite organizaţii care nu mai au nimic de-a face cu agricultura. Câteva enunţuri de pe internet: „Universităţile aduc studenţii în sapă de lemn“; „Inundaţiile au adus la sapă de lemn autorităţile din Şomcuta Mare“. Pentru caracterizarea din titlul „Dive şi regi la sapă de lemn“ (dintr-un ziar), găsim următoarea explicaţie: „Cheltuielile aberante, datoriile şi viciile aduc vedetele în colaps financiar“, o corespondenţă terminologică potrivită şi pentru descrierea situaţiei unui trust „gigant“, din Rusia, al gazelor naturale: „Gazprom, ajuns aproape la sapă de lemn“! Aşadar o revanşă, peste timp: biserica de lemn înseamnă dăinuire de spiritualitate, dar nu şi sapa!