De unde ambiţia?

Un articol de: Pr. Alexandru Pripon - 16 Octombrie 2011

Viaţa este un imens câmp de luptă, unde fiecare dintre noi, înarmat şi împlătoşat, face tot ce îi stă în putinţă pentru a învinge. Vremurile sunt grele şi doar câştigătorii merită să supravieţuiască. Nu contează că vor călca pe cadavre (la propriu ori la figurat), că vor provoca suferinţă sau umilinţe. Victoria este singura importantă. Cel puţin aşa ni se spune...

Să admitem, de dragul discuţiei, că există undeva, într­un loc ferit, un om lipsit de ambiţie. Sau, măcar, lipsit de acea dorinţă neînfrânată de a învinge cu orice preţ. Ochii lui nu privesc în jur, permanent neliniştiţi, şi muşchii nu îi sunt veşnic încordaţi, pregătiţi de luptă. Nu vede în orice om un potenţial adversar, iar durerea altora îi provoacă tristeţe, nu bucurie. Este gata oricând să ocrotească, nu să distrugă. V-am spus doar, e un om fără ambiţie. Se descurcă onorabil cu puţini bani, căci nu face cheltuieli nesăbuite şi nici cumpărături care să îi confere aparenţa unui personaj important în societate. La serviciu, nu ocupă o funcţie foarte importantă, dar nici una de lepădat. Neavând ambiţie, nu s-a străduit prea mult să avanseze. Când s-a întâmplat, a fost datorită meritelor lui, probabil, nu eforturilor de a urca pe scara ierarhiei. Şefii nici nu îl cunosc. Află despre el, la intervale regulate, atunci când alţi colegi vor să se asigure că nu va aspira la funcţii mai înalte. Şi nu vom şti niciodată ce li se spune superiorilor. Putem bănui doar că nu lucruri bune. Există persoane care se simt ameninţate, în egală măsură, de ambiţia nemăsurată, ca şi de lipsa ei. Sau, pur şi simplu, există persoane care se simt împlinite atunci când izbutesc să îi facă rău cuiva. Trece prin viaţă necunoscut. Şi neînsemnat, cel puţin după standardele impuse acestei lumi, într-o neîncetată competiţie. Nimeni nu va şti când se va opri pe marginea drumului, în felul său, discret, fără a atrage atenţia, lăsându-i pe ceilalţi să meargă mai departe. Căci, v-aţi mira, ca el există încă mulţi, mulţi alţii. Oameni simpli, fără dorinţa de a învinge cu orice preţ, pentru a ieşi în evidenţă. Oameni care văd adevărata victorie în împlinirea personală, căutând să îi ajute pe ceilalţi, nu să îi înfrângă, să îi ridice pe cei doborâţi, nu să îi lovească (şi ei) cu piciorul. Într-o societate care pune prea mult preţ pe victorii efemere şi ajustări cu markerul prin cărţile de istorie, vă propun să vă imaginaţi cum ar arăta sfinţii primelor veacuri creştine păşind pe trotuarele mizeriei noastre cotidiene. Ar fi, oare, manageri luptând pentru putere, angajaţi care îşi înfig unul celuilalt cuţitul în spate, novici dornici de afirmare, dispuşi să înşele şi să distrugă pentru a izbuti? Ştim bine că nu! Să aşezăm icoana demnităţii lor liniştite în sufletele noastre. Acolo unde alţii aşază altare ale actorilor şi cântăreţilor iubiţi până la depersonalizare, ale modelelor ce îi călăuzesc în viaţă. Când vom fi tentaţi să devenim pioni ai nimicirii în numele nimicniciei, vom putea căuta în lăuntrul nostru, să le privim feţele blânde, exprimând bunătate. Şi să ne gândim bine înainte de a deveni opusul lor. La ei, adevăraţii învingători ai acestei lumi cu valorile inversate. Fără ambiţie...