De vorbă cu Alexandru
Alexandru e nepotul meu. Încă nu a împlinit cinci luni de viață. Credeam că nu mă cunoaște. De aceea m-am și mirat, când l-am văzut privindu-mă cu atenție, înainte de a fi vârât în cristelniță. Dintre toți cei prezenți în biserică pentru a participa la botezul lui, doar vara era mai tânără decât el. Cred c-au fost botezați împreună. Dar până să se întâmple asta, am băgat de seamă că Alexandru vrea să stea de vorbă cu mine, cu toate că nu rostise nici un cuvânt până atunci. Dar lucrul acesta nu l-a împiedicat să se facă înțeles și să mă înțeleagă și el pe mine.
Am stat de vorbă fără să scoată nici unul dintre noi vreun cuvânt. Am vorbit unul cu celălalt vreme îndelungată. Poate numai câteva minute. Poate o veșnicie. Cum bine se știe, înăuntru bisericilor, timpul curge altfel. Sau stă pe loc. Îndeosebi în icoanele de pe pereți. Îți apropii cu un pic de teamă fruntea de ele, închipuindu-ți că sunt reci ca gheața. Dai însă peste tot de sloiuri calde de sfințenie. E ca și cum ai atinge sufletul verii ce abia a început.
Dar nu despre vară vor ochii nepotului meu să mă întrebe, fiindcă de ei se folosește el pentru a-mi vorbi, ci despre lumea în care a ajuns. E îndeajuns de bună, bunicule?, îmi cere Alexandru să-i spun. Nu fiindcă mă aflu într-o biserică nu pot să-l mint, ci pentru că ochii lui or să-și aducă aminte, nu peste mulți ani, ce i-au spus ochii mei despre lume, în ziua botezului său. Așa că-i spun adevărul, rugându-l să mă ierte că nu l-am putut aștepta cu o lume mai bună.
Da, sunt și eu vinovat pentru asta. Nu e vorba de mine, bunicul tău, ci de mine, omul. Oameni ca mine au făcut să fie așa cum este această lume. Era, cel puțin așa au văzut-o ochii mei de copil, frumoasă, în orice caz mai frumoasă decât acum, atunci când am primit-o din mâinile părinților și bunicilor.
Întreabă-mă mai bine despre viață. Ea este cu adevărat grozavă. Chiar și într-o lume ca asta în care ai venit. Nu te pot învăța nimic despre ea. O să înveți tu însuți, trăind-o. Și cel mai potrivit mod de a o trăi este să nu te oprești de la dragoste, oricât de multe piedici ar putea să se ivească în calea dorinței tale de a iubi. Iubește și lasă-te iubit în toate zilele existenței tale! Numai din dragoste se poate naște o lume mai bună.
Oprește-te de la ură, de la lăcomie, de la zgârcenie, de la tristețe, de la deznădejde, de la singurătate! Nu și de la dragoste! Nu și de la bucurie. Le poți găsi tot timpul pe amândouă în lucrurile simple. Nu te opri niciodată de la bunătate!
De ce plâng? Sunt lacrimi de bucurie ceea ce vezi tu în ochii mei. Uite câtă lume s-a adunat în jurul tău să-ți spună: Bun venit, Alexandru! Viața e frumoasă! Se bucură, dacă îți îndrepți privirea spre pereți, și sfinții. Trage, ori de câte ori vei avea ocazia, cu urechea la ce spun ei. Te vor învăța numai de bine. Nu trebuie să-l crezi pe bunicul care sunt, ci pe omul ce a avut și el cândva vârsta ta de acum și ochi la fel de curioși ca ai tăi, pricepuți mai degrabă să pună întrebări, decât să răspundă!