Declarație de dragoste
M-am despărțit de 2017 răsfoind pe îndelete cel mai frumos cer pe care l-am văzut vreodată deasupra locului în care m-am născut. Era aproape de ora înserării și străbăteam cu mașina un drum mărginit de arbori bătrâni, de pe crengile cărora se auzeau căzând picături mari de liniște, ce se amestecau cu liniștea și mai mare a câmpurilor din împrejurimi.
Anul da să apună, nu însă și Soarele, care se transformase într-o pânză de foc ce se vălurea pe toată întinderea orizontului. Apoi a urcat până spre creștetul cerului un vârtej de curcubeie, cu care m-am rotit minute în șir pe deasupra lumii și chiar pe deasupra vieții mele mărunte, pe care o vedeam de sus cum rătăcește stingheră pe drumul acela de câmpie ce părea să ducă spre nicăieri. N-am scăpat ocazia de a-mi colora visele, intrând în noul an cu ele așa frumos colorate.
Nu puteam să uit c-a început anul în care România împlinește 100 de ani și că mă aflu doar la câțiva pași de cel mai frumos chip al Centenarului, care este al unui om, iar omul acesta se numește Simion Gârlea și trăiește într-un sat din apropierea satului meu natal.
Am mers, imediat ce s-a luminat de 2018, să-l îmbrățișez.
Ce privilegiu rar să poți strânge la piept un secol de viață!
Și ce bucurie imensă să auzi prin mijlocirea inimii unui om care-a trecut prin toate suferințele celui de-al Doilea Război Mondial, petrecând în jur de 1.500 de zile pe front, să auzi, ziceam, prin intermediul inimii unui astfel om, însăși inima țării bătând!
Şi să simți licărind în ochii lui lumina atâtor întâmplări de demult!
Sunt un mare norocos, dragii mei! Mi-am început noul an împrospătându-mi viața cu strângerea la piept a vieții unui român născut cu trei luni înaintea României Mari.
Da, am vrut, încă din prima zi a anului, să-i spun României Centenare c-o iubesc, sărutând cu emoție mâna unui veteran de război de același leat cu ea!