Demnitate estetică, normă vizuală, profunzimi liturgice
Bisericile ortodoxe dețin, cel puțin în România, cel mai bogat, vast și vechi patrimoniu. De la arhitectură la sculptură, de la pictură la mobilier, de la candelabre la clopote și de la racle la recuzita liturgică - totul ne arată varietatea și complexitatea acestui domeniu de excelență care aparține Bisericii. Istoria românilor se suprapune peste cea mai veche instituție a Țării, Biserica sa. De aceea, vreme de secole totul a fost îngemănat, în simfonie vizibilă (cu mai multă sau mai puțină armonie în culise), între Stat și Biserică. Modelul bizantin - domnitorul și arhiereul - a funcționat în toată perioada Evului Mediu, până la modernitatea adusă de furtunoasa domnie a lui Al.I. Cuza. Atunci Biserica a fost despărțită de Stat la modul abrupt, dar și benefic, pe alocuri. Nu este momentul să reiau acum toată această pagină complicată a istoriei care a produs senzație până și în cancelariile europene ale epocii, agitate de lobby-ul fanariot. Grecii nu s-au mulțumit cu cele 51 de milioane de lei net drept compensații pentru mănăstirile „închinate”, trecute de-acum în patrimoniul tânărului stat român unificat. Și asta în condițiile în care veniturile anuale totale ale țării erau puțin sub această sumă „compensatorie”, iar datoria publică atinsese pragul de peste 10 milioane de lei. Așadar, o ofertă generoasă financiar, pe care clerul superior grec a refuzat-o acum aproape 160 de ani, în urma Legii secularizării, lege care a avut și victime colaterale: Biserica națională, rămasă pe loc (cler și popor) în urma plecării fanarioților. Căci toate averile, resursele și bunuri bisericești au fost secularizate, la „pachet”, și aici apare partea dureroasă a acestei povești tulburi...
Ce vreau să spun este faptul că Biserica a trecut prin multe șocuri istorice, însă înțelepciunea ei și lipsa de agresivitate politică şi socială, precum și absența concurenței cu puterea seculară au dus la soluții rezonabile. De aceea ea rămâne cel mai important actant în domeniul patrimoniului din România. Însă nu despre acest patrimoniu omologat, clasificat și cartat voi vorbi acum, ci despre inovațiile apărute în ambianța lăcașurilor de cult. Cu toții am văzut, în perioada pandemiei, cadrele din transmisiunile în direct din diferite biserici, schituri și mănăstiri. A fost o precipitare, explicabilă pe fond, de a realiza pe repede-nainte respectivele transmisii, însă cele mai multe în condiții precare: camere video (smart-phone-uri, în fapt), așezate prin diverse unghiuri (și unghere), secvențe mișcate, lumină slabă, imagine cețoasă, sunet precar, bâțâieli, smuceli, cadre goale minute în șir (preoții fiind în altar) - pe scurt, o experiență nefericită... Au fost doar câteva canale media bisericești care au transmis, profesionist și logic, Sfânta Liturghie din care să mai și înțelegi ceva. În rest, un cvasi-eșec liturgico-mediatic, de nerepetat, ever. Dar nici despre asta nu voiam să vorbesc acum (promit să o fac în detaliu, cu proxima ocazie!), ci despre ceea ce s-a văzut în unele din bisericile noastre...
Un adevărat instrumentar parazit, identificabil ca proveniență, poate, din nu știu ce complex comercial chinezesc, a răsărit senin în ecranele mobilelor sau pe televizoarele smart ale credincioșilor. Am văzut pe pereți replicat la infinit celebrul ceas-brățară cu baterie, am văzut icoane de secol 19, 18 sau chiar mai vechi flancate de leduri chinezești, am văzut becuri-lumânare care pâlpâiau voios în candelabre brâncovenești, am văzut celebrele „mușamale” care luceau discret sub prinoase, am văzut mochete și covorașe, pernițe cu dantele și vaze cu flori de plastic, am văzut telefoane mobile pe Sfântul Altar alături de gentuțe, punguțe și borsete, am văzut „dosul” iconostaselor pline de cuie de care atârnă haine, am văzut... Desigur, excepțiile de care vorbesc eu - căci excepții sunt! - trebuie remediate tacit. Cu calm și tact, cu dragoste de părinte și nu cu arțag de jupân.
Părintele Galeriu avea o formulă imbatabilă prin care reușea să primească obiecte-kitsch, să le expună și apoi să le facă dispărute - ca într-un act de magie. Cum? Simplu: se prezentau la el diverși donatori bine intenționați, dar fără gust artistic, și îi donau o icoană pentru sfânta biserică. Părintele Galeriu o primea „bucuros”, o așeza la un loc cât mai vizibil, apoi peste câtăva vreme într-un loc mai retras, apoi din ce în ce mai discret, până când într-o bună zi... „dispărea”. Astfel, nu jignea nici buna credință a donatorilor, nici nu ofensa simțul estetic al celorlalți enoriași. Tact și iubire? Delicatețe și înțelepciune? Milă și grijă? Din toate câte puțin, așadar să luăm și noi aminte la astfel de metode pedagogico-pastorale!