Demonstratio - realizarea utopiei

Pe măsură ce ne depărtăm de un eveniment, distanţa care se interpune între noi şi acel eveniment ne oferă, de cele mai multe ori, posibilitatea aşa-zisei "analize la rece". Ne debarasăm de subiectivitate şi ne arogăm dreptul de analişti obiectivi. Desigur, în întâmpinarea acestei afirmaţii vor veni imediat, printre altele, experimentele fizicienilor Michelson şi Morley care au dovedit că din interiorul unui sistem închis nu se pot face obervaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem, deoarece obervatorul, aflându-se la rândul său în interiorul sistemului, este prins şi antrenat în mişcarea absolută a acestui sistem. Punct. Această legitate se aplică cu şi mai multă acribie celui ce observă nu experimentul de laborator, ci bogata paletă de evenimente oferită de societate, în toată splendoarea ei. Desigur, pentru omul zilelor noastre, observatorul, analistul sunt reprezentaţi de jurnalist, de invitatul tv, scriitor sau de diverse persoane care, având sau nu în ele însele resursele necesare erijării în ceea ce numim formatori de opinie, "observă", "analizează". Nu încercăm nicidecum să punem sub semnul întrebării bunele intenţii, valoarea unor opinii sau idei emise de aceşti observatori. Păstrând proporţiile, putem spune că astfel de analişti au fost printre alţii şi Mihai Eminescu, Jean Paul Sartre sau Constantin Noica.

Opinia exprimată liber reprezintă o marcă a societăţii democratice. Ce se întâmplă însă în momentul în care individul nu-şi poate exprima această opinie, în momentul în care îi este interzisă prezentarea rezultatului observaţiei proprii? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă dacă rolul intrinsec novator al analizei este stopat? Cum de pildă se întâmpla cu doar 20 de ani în urmă. Un răspuns ne oferă, pe unul din palierele existenţei umane, literatura. Interdicţia expresiei libere este transformată, rezultând, pe lângă literatură apărută în samizdat sau "şopârlele" introduse în creaţii, o literatură criptică, exprimând cu măestria codificării ceea ce nu trebuia spus. Interdicţia, definită aici ca "bube, nucegaiuri şi noroi", naşte, în mod miraculos, "frumuseţi şi lucruri noi". Secolul trecut, definit de Piotr Wierzbicki în cartea sa "Structura minciunii" ca "secol al minciunii", este, prin definiţie, un secol al utopiilor, care au ca marcă prohibitul. Ele sunt castratoare, propunând unilateral Soluţia, şi ajustând procustian orice realitate strict la structura lor, obligatoriu, ideologică. Utopiilor secolului trecut, în speţă utopiei marxiste, le răspunde o abundentă literatură, sanitară şi salutară în acelaşi timp: literatura antiutopică. Ce este această literatură? Ce reprezintă ea? Este răspunsul pe care societatea, prin reprezentantul ei, aici scriitorul, îl oferă unui construct ideologic oprimant. Remarcăm o dialectică foarte interesantă între pretenţia de obiectivitate, de afirmare răspicată şi deschisă a ideilor în societatea contemporană şi subiectivitatea exprimată subliminal în interiorul romanului antiutopic. Este firesc acest clivaj: societatea capitalistă vrea cifre, succes, are target-uri bine stabilite. Nu este poetică, iar alegoria este izgonită fără drept de apel. Scriitorul trebuie să scrie repede şi eficient, neapărat răspunzând cerinţelor marketingului şi şablonului interlocutorului nevăzut din faţa rândurilor scrise. Societatea care are la bază o utopie nu se poate alinia decât la ideile care fundamenteză această utopie. Tocmai de aceea literatura antiutopică reconstruieşte, recreează societatea, răstoarnă valorile, după arhetipul utopiei pe care o augmentează până la absurd. Că vorbim de George Orwell, Evgeni Zamiatin, Aldous Huxley sau de scriitori români, printre care se numără Radu Tudoran, A.E. Baconsky, Bujor Nedelcovici, Ion D. Sârbu, Vasile Voiculescu sau Octavian Paler, rezultatul este acelaşi: transfigurarea estetică a unui univers ermetic securizat de utopia fondatoare. Poate că se cuvine ca şi noi, cei "obiectivi", analişti detaşaţi ai "evenimentelor" şi liber-cugetători, să recurgem din când în când la un proces de catabază, un descensus ad infernos împreună cu personajele acestor romane. Să trăim spaima ilogicului devenit logic şi a nefirescului devenit firesc. Exact ca în experimentele orwelliene! Să încercăm o dedublare a eu-lui nostru, la adăpostul paginilor citite, şi să ne întrebăm pe noi înşine: Cum este, oare, să trăieşti o utopie?... Să mulţumim Domnului că acestei ispite faustice răspunsul nu-i mai este oferit în acest moment, printre altele, decât de literatura antiutopică, cutremurătoare prin mărturie şi extraordinară prin forţa expresiei.