Denia celor douăsprezece Evanghelii pe catapeteasma Vovideniei

După osteneala celor 40 de zile de postire, iată-ne ajunși în Săptămâna Mare a Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos! Program încărcat, activități solicitante ce, nu arareori, ne răpun. Obosiţi, mulţi dintre noi nu reuşim să participăm la denii sau, dacă totuși printr-un efort răzbim să căpătuim un dram de timp pentru slujbele speciale rânduite de Biserică în zilele premergătoare praznicului Învierii Domnului, adesea ajungem istoviți. Unii Părinți glăsuiesc că astfel procedând facem ca sângerările Nevinovatului Răstignit să fie pricinuite nu doar de bicele aprig mânuite de chinuitori, ci și de nepăsarea noastră de a ne lăsa răpită sărbătoarea de grija preparării unei mese îmbelșugate ori de înghimpoasele „branduri” care se năpustesc în existența zilnică (să ne gândim doar la „invazia” iepurașilor din ciocolată din magazine ori a celor luminați noaptea pe marile bulevarde ale orașelor). Să nu uităm însă că se cade să ne pregătim nu doar trebăluind, epuizându-ne energia prin magazine, după nesfârșite cumpărături, ci stăruind duhovnicește, căutând ca privirea lăuntrică a credinței noastre să deslușească adâncul învățăturii dăruite nouă de Hristos prin Crucea şi ridicarea Sa din morți.

Dar, ca să ne împărtășim din negrăita lumină și bucurie a Învierii Domnului, trebuie întâi de toate să-L însoțim pe drumul suferinței și umilinței din dramatica săptămână a Sfintelor Sale Pătimiri. În lipsa părtășiei duhovniceşti, vom avea un Paști auster, chiar păgubos, fără lumina cea neînserată care să ne copleșească întreaga ființă. De aceea, să parcurgem cernitele zile încercând să-L ajutăm pe Mântuitorul nostru a-Și duce Crucea, să gândim mai îndelung la semnificațiile acestor clipe tulburătoare.

Impresionantele rânduieli liturgice ale săptămânii în curs îi făceau pe bunii creștini de altădată să devină atât de solidari cu Domnul pe drumul Golgotei, încât nu doar adoptau un post sever, chiar negru, ci își schimbau și ținuta vestimentară sau chiar unele obiceiuri legate de sărbătoarea pascală. Nu pot uita evlavia deosebită a bunicii mele: în toată Săptămâna Mare ea se înveșmânta numai în negru; deși avea în casă un aparat de radio, nu-l deschidea și niciodată nu am văzut în casa ei animale sacrificate în aceste zile. Avea chiar o zicere: „Cum să facem vărsare de sânge când Hristos Își varsă sângele spre mântuirea noastră?”.

Cu siguranță vor mai fi existând mireni asemenea bunicii mele, care trăiesc plenar tristețea Săptămânii Sfintelor Pătimiri, așteptând ca Domnul să le roureze viața cu bucuria Slăvitei Sale Învieri. Nici cinul monahal nu rămâne în urmă, căci tocmai aici s-au instituit aspre reguli de viețuire pentru speciala perioadă liturgică ce o traversăm. Slujbele îndelungi, citirea stâlpilor, deniile cu un mesaj cu totul special al mântuitoarelor Pătimiri fac din zilele premergătoare Învierii Domnului o veritabilă școală a pocăinței, a conștientizării iubirii dumnezeiești pentru noi, care nu cunoaște limite, căci în braţele Sale întinse pe Cruce Hristos ne primește pe toți, fiindu-I „sete” (Ioan 19, 28) să ridice din cădere întregul neam omenesc.

Unii monahi au dorit să trăiască într-un mod cât mai intens aceste clipe pe tot parcursul anului bisericesc, nu doar acum, când ne pregătim să mergem cu Domnul pe Golgota. Ca să nu uite niciodată că Ziditorul lumii Se lasă strivit de propria zidire, au inserat în planul iconografic al catapetesmei un șir de icoane inspirate din cele douăsprezece pericope evanghelice citite în cadrul Deniei din Joia cea Mare și Sfântă - de fapt Utrenia Sfintei și Marii zile de Vineri. Puține catapetesme din țară au o astfel de particularitate. Cea din biserica Schitului Vovidenia al Mănăstirii Neamț, datând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, este una din cele cărora fericiții ctitori i-au hărăzit o asemenea alcătuire, gândind, probabil, la necesitatea de a transmite permanent, vizual, Pătimirile Domnului Hristos.

Așadar, în mod excepțional, tâmpla bisericii din Poiana liniștii are adăugat un registru inedit: între cel dedicat Sfinților Apostoli și cel unde s-au zugrăvit praznicele împărătești de peste an, iconarii au adăugat încă unul: aici au pictat douăsprezece secvențe din Sfintele Pătimiri ale Blândului Răstignit. Privitorul, stând cu fața către răsărit, observă următoarea înșiruire de la stânga către dreapta: Domnul Hristos în Grădina Ghetsimani, prinderea Lui, ducerea Domnului la Ana și Caiafa, iar apoi la Pilat, judecarea Domnului, osândirea Creatorului a toate. În centrul registrului tronează icoana Cinei de Taină, arătându-ne semnificația centrală a Sfintei și Marii Joi: instituirea Sfintei Euharistii. Urmează celălalt grup de șase icoane: Iisus în fața mulțimii, condamnat la moarte prin răstignire, Iisus pur­tându-Și Crucea pe drumul Golgotei, Hristos țintuit pe Cruce, Maica Domnului și Evanghelistul Ioan sub Crucea Iubirii răstignite, coborârea Mântuitorului de pe Cruce și, în fine, punerea Lui în mormânt.

În tot anul liturgic, participând la sfintele slujbe ori doar intrând să se închine în Biserica Vovideniei, monahii sau pelerinii au în față filmul derulării evenimentelor ce au dus la răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Căutând cu toată atenția la aceste icoane din catapeteasmă ni se naște în minte fireasca întrebare: de ce totuși a trebuit să moară pe Cruce El, Creatorul Cerului și al Pământului? De ce a sfârșit pe cel mai îngrozitor obiect de tortură din acea vreme? Un posibil răspuns ar fi acesta: a suferit Domnul spre a ne tămădui pe noi; S-a lăsat legat ca să ne descătușeze; a primit scuipări în obraz dorind să ne înnobileze cu cinste; S-a lăsat întemnițat ca pe noi să ne elibereze și să ne deschidă raiul cel închis; S-a lăsat țintuit pe Cruce voind să ne izbăvească din iadul păcatului.

De aceea, să ne alăturăm Domnului pe drumul Golgotei, mulțumindu-I neîncetat pentru nespusele Sale suferințe, răstignirea, moartea și îngroparea de trei zile îndurate spre mântuirea noastră.