„Depărtarea de lucrurile lumii“
Deseori am avut ocazia de a asista la discuţii legate de rolul creştinului în viaţa cetăţii şi de atitudinea pe care ar trebui s-o aibă acesta vizavi de lume. Opiniile se cristalizau bipolar, pledând fie pentru implicarea activă în societate cu scopul schimbării în bine a lumii, fie pentru ieşirea totală dintr-o lume străină şi din ce în ce mai în răspăr cu valorile creştine. Dar poate că şi în fiecare suflet căutător a existat la un moment dat această dialectică lăuntrică („să mă implic în viaţa lumii sau să fug de lume?“); iar dispoziţia fiecăruia a înclinat fie spre o atitudine, fie spre alta, desigur, cu argumente bine intenţionate. Însă, înainte de o opta ar trebui să nu fie pierdut din vedere scopul final al vieţii, care este cunoaşterea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Iar în acest sens, pentru aflarea poziţiei corecte, ajută foarte mult experienţa sfinţilor de dinaintea noastră, care au trăit în Hristos. Se ştie, de pildă, că în Noul Testament există îndemnul de „a nu iubi lumea“ (1 Ioan 2, 15), iar în scrierile filocalice întâlnim frecvent expresii precum „fuga de lume“ sau „lepădarea de lume“, rostite în cadrul învăţăturii despre despătimire şi dobândire a virtuţilor. Aici fuga de lume nu este nicidecum expresia unei patologii, ci începutul nevoinţei cunoaşterii de sine, care precede cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum se vede şi în minuţioasele analize duhovniceşti făcute de Sfântul Isaac Sirul: „Nimeni nu poate să se apropie de Dumnezeu decât dacă se depărtează de lume. Iar depărtare numesc nu ieşirea din ea cu trupul, ci depărtarea de lucrurile lumii. Virtutea aceasta stă în odihnirea sau golirea cugetării de lucrurile lumii. Căci nu se poate inima linişti şi nu se poate izbăvi de închipuiri atâta timp cât simţurile lucrează; nici patimile trupeşti nu stau în nelucrare şi nici gândurile rele nu încetează fără numai în pustie. Dar până nu dobândeşte sufletul beţia credinţei în Dumnezeu, prin primirea puterii simţirii ei, nu-şi poate vindeca slăbiciunea simţurilor şi nici călca cu putere peste conţinutul celor văzute, care este zid despărţitor în faţa celor dinăuntru“ (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, 1).
Se poate observa foarte clar în ce constă fuga de lume, care nu implică neapărat o depărtare spaţială de civilizaţie şi cu atât mai puţin o respingere a ei, ci mai cu seamă o nevoinţă interioară de golire a cugetării de lucrurile lumii şi de închipuiri. În caz contrar lăuntrul omului rămâne întunecat, fără putinţa de a se cunoaşte pe sine şi a se vindeca de patimi, şi mai ales fără să poată ajunge la teognosie.
În gândirea Părinţilor se face apologia fugii de lume nu pentru că aceasta din urmă ar fi rea, ci întrucât omul nu poate lucra binele în lume având încă sufletul stăpânit de patimi. Ba chiar poate produce mai multă confuzie şi înşelare, atât pentru sine, cât şi pentru cei din jur. Şi lucrurile nu se opresc aici. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, se poate întâmpla ca cel ce nu înţelege sensul corect al fugii de lume să ajungă să iubească lumea şi nu pe Ziditorul ei, iar acest lucru atrage după sine chiar denaturarea adevăratei credinţe: „Dacă sufletul e mai bun decât trupul şi dacă Dumnezeu, Care a făcut lumea, e neasemănat mai bun decât lumea, cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul şi lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu nu se deosebeşte întru nimic de închinătorii la idoli“ (Capete despre dragoste I, 7).
Iată că viaţa duhovnicească, aşa cum este ea descrisă de Părinţi, prezintă aspecte complexe, care arată o nebănuită legătură între fuga de lume, virtuţi şi adevărata închinare la Dumnezeu: „Frica de Dumnezeu este începutul virtuţii. Iar despre ea se spune că este rodul credinţei şi se seamănă în inimă, când mintea se desparte de împrăştierea în lume, adunându-şi gândurile ce rătăcesc din pricina împrăştierii, întru cugetarea la viitoarea reaşezare“ (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 1).
Aşadar, tradiţia Sfinţilor Părinţi fixează drept prioritate esenţială în viaţa duhovnicească dobândirea harului dumnezeiesc precedată de toată acea pregătire ascetică descrisă cu lux de amănunte în scrierile filocalice, ca abia apoi să urmeze o posibilă implicare misionară în viaţa cetăţii, altfel existând riscul real de a lucra spre folosul lumii, dar în absenţa lui Dumnezeu, sau, mai grav, făcându-ne idoli din propriile acţiuni, care lipsite de lumina harului nu pot sfârşi decât în patimi, mai mult sau mai puţin vădite.