Desăvârşirea, înainte şi după Hristos

Într-un interviu acordat studenţilor, părintele Stăniloae spune despre aspiraţiile omului: „Cine e mai înalt în înăţimea Lui spre ceea ce putem noi înainta decât Iisus Hristos? Poate fi depăşit Iisus Hristos în ceea ce putem noi ajunge? Nu poate fi ideal mai înalt. Cel mai înalt ideal de om ni l-a dat Iisus Hristos. Şi cel mai înalt ideal este acesta: să respecţi persoana, să iubeşti persoana, să doreşti să fii iubit de persoană, să fii în comuniune cu persoana. Asta e Ortodoxia“.

Deoarece şi grecii şi-au pus problema desăvârşirii persoanei umane, iar esenţialul civilizaţiei noastre a izvorât în întregime din civilizaţia greco-latină, voi face un scurt istoric al antichităţii greceşti, din persectiva tipurilor de educaţie, în scopul de a ne lărgi cumva perspectiva şi de a ne pune întrebări cu privire la ceea ce merită efortul nostru în această viaţă. Un personaj, Nikoratos, din Banchetul lui Xenofon, spune: „Tatăl meu, dorind să devin un om desăvârşit, m-a obligat să-l învăţ în întregime pe Homer“. Epopeea lui Homer nu a fost studiată doar ca o capodoperă literară, ci era studiată ca un manual de etică de tip cavaleresc, un tratat despre ideal. Ahile întrupează cavalerul perfect. El trăieşte şi moare pentru a străluci, pentru a fi primul, a se afirma în competiţie, a săvârşi fapte de glorie care să-l situeze în faţa oamenilor, în rangul întâi. Este o etică a onoarei, departe de un suflet creştin; ea implică satisfacerea orgoliului, care nu este văzut ca un viciu, ci înseamnă aspiraţia eroului la mărire, conştientizarea superiorităţii sale. Reiese de aici şi rolul educativ al poetului. Poetul, va spune Platon, „încununează cu glorie nenumăratele fapte de seamă ale celor de demult şi face astfel educaţia posterităţii“. Homer este considerat a fi fost educatorul Greciei. A se crea pe sine - om în deplinătatea de om Educaţia cavalerească de tip homeric a început să evolueze. În Sparta secolelor VIII-VI î.Hr. (care era un stat războinic), educaţia spartanului nu mai era a unui cavaler, ci a aceea a unui soldat. Idealului cavalerului homeric i se substituie idealul colectiv, al devotamentului faţă de stat. Educaţia spartană nu va mai avea ca scop selecţionarea eroilor, ci formarea de soldaţi care să se jerfească pentru patrie. În Atena secolului al VI-lea î.Hr, educaţia a încetat să mai fie esenţialmente militară. Etica rămâne o prioritate a educaţiei. Kalokagathia - „faptul de a fi un om frumos şi bun“ este idealul unui spirit desăvârşit într-un corp frumos. În a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr., importantă este activitatea sofiştilor. Sofiştii îşi pun învăţătura în serviciul politicii: a pregăti spiritual pentru o carieră de om de stat, a forma personalitatea viitorului lider al cetăţii - acesta era programul lor. Discipolii lui Socrate aveau mai degrabă aspiraţii spre înţelepciune decât spre eficienţă practică. Socraticii insistă asupra aspectului moral al educaţiei, asupra formării personale, a vieţii interioare. Platon a pus la baza sistemului său pedagogic educaţia greacă tradiţională. Educaţia copilului cuprindea gimnastica pentru corp şi muzica pentru suflet. În ceea ce priveşte gimnastica, Platon este împotriva spiritului de competiţie. El este preocupat de a restitui sportului valoarea sa educativă, influenţa sa morală, rolul său important în formarea caracterului şi a personalităţii. În cursul secolelor ce vor urma, rolul culturii fizice continuă să se estompeze progresiv în favoarea literaturii. Educaţia rămâne în primul rând morală. Pentru omul hellenistic scopul existenţei umane este atingerea formei celei mai bogate şi mai desăvârşite a personalităţii. A se crea pe sine - om în deplinătatea de om, aceasta este opera întregii vieţi, unica operă căreia această viaţă îi poate fi cu nobleţe consacrată. Ceea ce grecii posedă în comun este acest ideal de viaţă personală. Pentru greci, educaţia are o importanţă primordială. Pe pământ străin, ei vor încerca să păstreze pentru fiii lor acest caracter de elini, chiar în ciuda influenţei mediului. Ei încercă să imprime copiilor acel stil de viaţă caracteristic, ce distinge omul de brută, elenul de barbar. Pentru oamenii epocii elenistice, cultura personală reprezintă „bunul cel mai de preţ dăruit muritorilor“. Într-un anume sens, este singurul bun. „Noi avem ca model de om pe sfânt“ După cum se vede, etica nu lipseşte din nici una dintre epoci, chiar dacă e înţeleasă diferit. Fără să mai aduc în discuţie lipsa unor repere morale în formarea tinerilor de azi, a unor ţeluri superioare, spirituale, ca şi lipsa de modele formative ale tinerilor, voi încheia citându-l tot pe părintele Stăniloae, care propune ca model de om pe sfânt. Unora cred că li se pare nerealistă, utopică această propunere. Dar eu cred că este singura soluţie, chiar dacă nu cea mai la îndemână. „Noi avem ca model de om pe sfânt, spune părintele Stăniloae. „Fiecare trebuie să tindă spre sfinţenie, spre bunătate, spre ajutorul celuilalt, spre smerenie; să-l vezi pe celălalt mai mult decât pe tine, spre curăţenie, spre toate cele bune. Toţi avem datoria să ne trezim la această conştiinţă, să fim cât mai aproape de Hristos, să folosim cât mai aproape duhul de jerfă al Lui, ca să ne jertfim şi noi pentru alţii, ca să descoperim ce este nobil în om. Căci toate viciile, toate patimile ne omoară. Noi trebuie să mergem spre ceea ce este adânc, spre ceea ce este nobil, spre ceea ce ne uneşte cu Dumnezeu, să ajungem la sfinţenie, să ajungem la Înviere şi la viaţa fericită“.