Despre aşteptare, altfel

Ce poate să fie aşteptarea decât o cerere adresată Celuilalt, adică, într-o manieră imprecisă, atât lumii, cât şi lui Dumnezeu? Cerere mută, dar cu atât mai semnificativă, avându-şi taina împlinirii şi în câteva locuri din Cartea Sfântă. "Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi" (Matei 21,22), sunt cuvintele lui Hristos.

De ce depinde, aşadar, Răspunsul? De credinţă. Ce înseamnă a cere rugându-ne cu credinţă? Cine ştie acest lucru nu mai cere de fapt nimic, fiindcă sunt verbe care instituie stări altele decât cele obişnuite, verbe care odată asumate schimbă realitatea. Şi unul dintre aceste verbe esenţiale se arată a fi, iată, "a crede". A-ţi concepe existenţa în afara constelaţiei lui "a crede" e, de aceea, o definiţie a ratării cu "r" mare. A cere cu credinţa că vei primi, adică a da aşteptării conţinutul său absolut, e a opera o transformare profundă, la nivelul fiinţei tale celei mai intime, sau mai bine zis a fi conştient de această transformare, care se întâmplă mai mult sau mai puţin "de la sine". Contactul cu acest Sine, adevăratul agent al stărilor şi proceselor interioare, dar şi al schimbării exterioare, e ceea ce îţi lipseşte când ai senzaţia că aştepţi degeaba, sau că nu prea mai ai ce aştepta, sau că e inutil să mai aştepţi ceva fiindcă oricum nimic nu mai poate interveni. Defetismul e, de altfel, o cale sigură de a pierde sensul a ceea ce trăieşti, pierdere nereuşit compensată de oricâte reverii, dacă ele însele nu pornesc autonom din Centrul fiinţei, ci izvorăsc la periferia acesteia. A aştepta nu are, prin urmare, nici o legătură de esenţă cu ceea ce îndeobşte se cheamă a avea aşteptări. A aştepta înseamnă a fi pregătit pentru ceea ce ceri cu credinţă şi, dacă ne gândim la nu mai puţin celebrul "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" (Marcu 9, 24) şi la "ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să cereţi voi de la El" (Matei 6,8), singura încheiere consistentă cu această logică alchimică - cea care contează - e că a crede înseamnă de fapt a cunoaşte. Când crezi, ceea ce eşti (sau ai, sau faci, sau poţi, fiecare cu ce verb preferă să-l conducă) ţi se revelează în adevăratele dimensiuni, ca fiind arhitectura secretă a nevoilor tale cele mai lăuntrice: te-ai construit - sau viaţa te-a adus - aşa cum eşti fiindcă de aşa ceva ai avut tu nevoie până la momentul respectiv ca să poţi urca duhovniceşte. Un pic de familiarizare cu astăzi desuetul nume al trezviei şi multe dintre artificialele noastre nemulţumiri-nelămuriri-încrâncenări s-ar topi ca prin farmec. Un grăunte de credinţă, şi toţi am fi vizionari... A aştepta, sau a cere cu credinţă, presupune, cu alte cuvinte, a înţelege întâi rostul Prezentului ca interval-ucenicie, ca timp de pregătire, condensat de informaţie esenţială pentru ceea ce de fapt eşti chemat să fii. Iar efemerităţii acestui timp a-i opune constatarea simplă, devenită un truism, că viaţa se compune din asemenea intervale de Prezent - chiar dacă prin convenţie le numim pe unele trecut şi pe altele viitor. Iniţiala majusculă care face diferenţa e o exigenţă a înrădăcinării acestui timp dincolo de el.