Despre bucurie, frumuseţe şi alte felii de soare

Ne bucurăm atunci când avem o reuşită, când ne sunt împărtăşite sentimentele, când ni se împlinesc dorinţele. Ne supărăm când lucrurile nu merg după voia noastră. În logică dumnezeiască însă, bucuria este posibilă chiar dacă suntem în necazuri. Aceasta este o bucurie independentă de cursul evenimentelor exterioare şi izvorăşte din curăţia trupului, a inimii şi din rugăciune. Este bucuria pe care nimeni nu o poate fura de la noi. De altfel, nimeni şi nimic nu ne poate lua înapoi ceva dăruit nouă de Dumnezeu. Numai dacă El însuşi ne ia înapoi, ne pot răpi şi oamenii acel lucru. Iar dacă El ne dăruieşte ceva, ne deschid şi oamenii inimile şi mâinile lor.

În inima omului încape o constelaţie de sentimente şi trăiri, de aceea putem simţi, în acelaşi timp, bucurie şi tristeţe, dragoste şi ură, durere şi compasiune. Maica Domnului este numită în "Cuvine-se cu adevărat..." cea "pururea fericită". Dar dacă se bucură permanent, mai au loc în inima ei sentimente pentru omenirea suferindă? Curată fiind cu inima în chip desăvârşit, Maica Domnului se bucură neîntrerupt, dar este totodată şi "rugătoare caldă" şi "neîntreruptă", "izvor de milă", aducătoare de pace în vieţile noastre şi "desfătare în scârbe". Maica Domnului şi oricare sfânt ar fi putut să se abandoneze contemplării feţei lui Dumnezeu. Putem intui forţa răpitoare a frumuseţii dumnezeieşti printr-o analogie, de exemplu atunci când ne lăsăm absorbiţi de frumuseţea unui peisaj, de magia unei ninsori liniştite, cu fulgi mari de zăpadă. Parcă stau toate în loc, toţi privim din tramvaiul dorinţelor noastre la această frumuseţe pură, care nu trezeşte pofte, ci doar înseninează, calmează, bucură. Ar putea să se dărâme pe lângă noi împărăţii şi totuşi ce greu ne desprindem din gravitaţia acelei emoţii estetice dezinteresate. Deşi frumuseţea feţei lui Dumnezeu este mai atrăgătoare şi mai presus de orice frumos, nici sfinţii nu ne uită. Fără întreruperi, ei se roagă pentru noi şi revarsă asupra noastră căldura bunei lor dispoziţii dumnezeieşti, care, mai mult decât umorul omenesc, nu ne amuză, dar face să ne râdă inima şi ochii. Această bucurie este îngemănată cu străpungerea liniştită a inimii sau, mai bine zis, din străpungerea inimii se revarsă această bucurie smerită, cu lacrimi cuminţi, grele de compasiune pentru toată suflarea. Sfinţii ne insuflă şi căinţă, ne luminează mintea şi inimile, lucrează la împăcarea celor certaţi. Uneori însă, aşa cum remarca arhimandridul Sofronie Saharov, rugăciunile sfinţilor, ca şi ale noastre, se izbesc de inimile celorlalţi ca de un zid, ca valurile de piatră. Este o simţire tainică, dar pe care o experimentează orice rugător, atunci când iubirea lui se loveşte de limitele libertăţii celuilalt. De aceea, oarecum descurajaţi, avem tendinţa să ne căutăm refugiul în alt orizont decât cel al lumii oamenilor, cum ar fi în natură. Ea ne scutură în inimi flori de bucurie, nu ne tulbură, nu ne provoacă. Chiar dacă avem o tristeţe, un necaz, atunci când cerul se însoreşte, parcă ne creşte şi inima. De aceea, asociem bucuria cu soarele, cu marea, cu liniştea. Când eşti cuprins de bucurie, "parcă ai fi înghiţit deodată o felie incandescentă desprinsă din soarele amiezii", spunea Katherine Mansfield (1888 - 1923), scriitoare de origine neozeelandeză. Ne ajută Dumnezeu şi prin frumuseţea naturii să dorim să ne scuturăm de rugina păcatelor şi să nu ne cufundăm cu totul în nefericire. Asociem bucuria cu frumosul naturii, dar şi cu frumuseţea umană. Dorinţa este însă implicată în frumuseţea umană, de aceea bucuria survine prin posesie şi, numai dacă ai curăţie, din contemplare. Sunt frumuseţi după care suspini, frumuseţi după care aspiri, bucurii senine. Să ne păzim de răutatea inimii, ca să îl odihnim pe celălalt şi să ne ospătăm noi înşine cu acea "felie" de soare pe care ne-o dă Dumnezeu şi nouă, zi după zi.