Despre cărțile proaste

Înainte de toate, trebuie să cădem de acord că, da, există cărţi proaste, nu e nimic greşit sau agresiv în a spune asta. Criticul literar Alex Ştefănescu a avut multă vreme o rubrică de cărţi proaste. Îţi trebuie curaj să faci aşa ceva - nu vreți să știți ce imprecații și amenințări a primit! - și, în același timp, e un sacrificiu, cel puțin de timp, dar un sacrificiu care merită făcut, întrucât criticul nu doar cataloga volumele respective, dar și explica pe îndelete de ce merită acel calificativ.

Firește, pentru noi, cei care nu avem competențe de critică literară, perechea de antonime bună-proastă este la fel de încărcată de relativitate ca și frumos-urât, rapid-lent sau ­înalt-scund. Și totuși, când o carte are doi centimetri înălțime, nu poți să spui că e înaltă...

Discernământul se capătă cu experiența. O mie de cărți citite îți dau dreptul să-ți spui părerea și valoarea acestei opinii este alta decât în cazul în care ai citit doar vreo douăzeci.

Să ne luăm așadar curajul și să încercăm să spunem cam ce-ar fi o carte proastă.

Se-ntâmplă să constatăm că un roman a preluat nu tema altuia - asta fiind perfect normal, se spune că nici nu sunt cu totul decât vreo 12 teme în literatura universală din toate timpurile - și nici (doar) subiectul, ci și situații particulare, personaje, structuri de text, întorsături de scenariu, descrieri, replici-cheie, chiar poante. Ceea ce în muzica de divertisment se cheamă cover iar în cinematografie remake, în literatură e inacceptabil. Dacă nu ai povestea ta, personajele și evenimentele tale, abține-te să scrii.

În al doilea rând e proastă o carte care nu e carte, ci doar un delir verbal al autorului, din care tot ce poți înțelege e că omul are niște probleme personale de rezolvat. Indiferent de epocă, genurile literare au logica lor. Romanul secolului 21 nu seamănă cu cel al secolului 19, dar nu poate fi scris oricum.

Proastă este, evident, și o carte agramată. Nu apar multe cu agramatisme propriu-zise, în schimb, nu e chiar o raritate să dai peste o topică de frază nefericită, care schimbă sensul, peste cacofonii, peste epuizante repetiții, peste situații și fraze șablon și alte asemenea serioase probleme de stil.

În categoria analizată intră și cărțile cu severe probleme de logică. Personaje care se comportă aberant ori haotic (și nu pentru că ar fi bolnave psihic), desfășurări epice total improbabile sau de-a dreptul imposibile. Ți se-ncâlcește mintea citind.

La cărți proaste intră și cele care se chinuie să demonstreze ceva, să-ți scoată ochii, să te-nvețe cum e viața, să te șocheze ori să te șantajeze sentimental (tot Alex Ștefănescu a analizat cândva această ultimă șmecherie - căci șmecherie este).

Povestea spune că, după ce a citit manuscrisul unui tânăr, Lev Tolstoi i-ar fi spus: „Nu e rău deloc. Acum du-te acasă și scoate toate adjectivele!” E o exagerare, desigur, dar una cu temei. Dacă ai nevoie de foarte multe epitete, dacă scrii „Era un om curajos” în loc să povestești o întâmplare din care cititorul deduce singur că personajul e curajos, atunci cartea nu e bună.

Ar mai fi o întrebare: Trebuie oare să citim numai cărți foarte bune? Aș zice că nu. Decât să nu citești nimic, mai bine citești aproape orice. În definitiv, înveți și din contraexemple!