Despre coacere

Ștefaniei, pentru mai încolo

 

Dacă e să ne luăm după încetineala coacerii, mintea este pe primul loc. D-aia le și trebuie copiilor atât de mulți ani ca să ajungă oameni în toată firea. Să fie copți la minte, adică, deși s-au văzut destule cazuri de adulți cu judecată de copii.

Pe locul doi ar fi strugurii, ce își încep drumul spre coacere imediat după trecerea iernii. Pe la începutul verii, ies din copilărie, devenind aguridă, taman buni de acrit ciorba, nu însă și de mâncat.

Există nu puțini oameni care întrec agurida în acreală. Simți cum ți se strepezește sufletul când te apropii de ei, nu dinții, cum se întâmplă în cazul strugurilor cruzi. Ca să nu mai vorbim de faptul că, toamna, aceștia din urmă, deși își duc viața pe pământ, își dau cu un parfum pe care îl primesc direct din cer. Așa se și explică de ce le miroase pielița a rai, iar boabele capătă gustul acestuia, umplându-se peste noapte de dulceață.

Vin la rând pepenii, a căror coacere poate fi urmărită de departe, lipindu-ți urechea de pământ și ascultând, așa cum făceam eu când eram doar de o șchioapă. Adică o gâgâlice de om ce se înțelegea de minune cu gâgâlicile din câmp.

Gata, mă anunțau acestea, prin roua dimineților de vară, iar câteodată prin creasta roșie a cocoșilor din curțile vecine, ne-am făcut ditamai pepenii, vino să te convingi! Eram convins încă înainte de a pleca de acasă.

În fiecare pepene copt cânta un cocoș, pe care-l auzeam din marginea satului, pentru ca, mai apoi, să mă satur de frăgezimea dulce a cântecului său.

Cel mai repede se cocea pâinea. În aceeași zi. Mâinile mamei înlocuiau anotimpurile, făcând singure ceea ce trebuiau să facă acestea pentru a duce celelalte coaceri la bun sfârșit.

Erau zile în care mă rugam de ele să vâre și mintea mea în cuptor, ca să se coacă mai iute. Abia târziu am înțeles de ce mă refuzau mereu, spunându-mi: Îi stă bine așa cum e. Încearcă s-o păstrezi crudă cât mai multă vreme cu putință!