Despre colinde

Un articol de: Ștefan Mitroi - 22 Decembrie 2018

Cât am fost copil, nici pomeneală să aud vorbindu‑se de moartea vreunui colind.

Erau în putere colindele pe atunci și se înțelegeau bine cu oamenii din sat, iar în preajma Crăciunului și a Anului Nou, aveau multă treabă de făcut. Când să moară?

Adevărul e că nici nu aveau cum. Pentru că le dădeau oamenii viață din viața lor.

Până și noi, copiii, făceam asta. Îndeosebi noi, cu toate că viețile noastre erau mici de tot, încăpeau într‑o pereche de ghete și‑o căciulă de miel, dar fără s‑o umple toată, căci trebuia să ne mai rămână loc de crescut. D‑aia nu ne zgârceam neam atunci când era vorba să dăm de la noi viață colindelor. Aveam de unde. Fiindcă viețile ne creșteau imediat la loc.

Bunica zicea despre colinde că sunt mai bătrâne decât ea. Și chiar decât fusese bunică‑sa.

O credeam și nu prea. Pentru că le vedeam, atunci când se apropiau sărbătorile de iarnă, toată ziua pe drum. Umblau de colo până colo, fără să obosească vreun pic. Abia puteam să ne ținem după ele.

Cum să fie colindele în vârstă, când erau atât de sprintene? Și când nu se văitau niciodată de nimic?

Erau mereu vesele și doritoare de oameni. Nu le plăcea să fie lăsate singure, ceea ce nu s‑a întâmplat niciodată.

Mai apoi, după foarte mulți ani, mi‑a fost dat să aud despre moartea unora dintre ele. Știam că sunt nemuritoare. Atunci cum să moară colindele? Li s‑a întâmplat asta, din câte am aflat, celor care, văzând cât de mult s‑au împuținat oamenii, au crezut că nu mai au pe nimeni pe lume!

Tocmai de aceea, eu obișnuiesc să‑mi petrec noaptea dinaintea Crăciunului în pridvorul casei unde m‑am născut.

Observând ferestrele casei luminate și găsind poarta de la drum descuiată, cele câteva colinde rămase în sat prind dintr‑odată curaj și‑mi intră în curte.

De data aceasta, deși mai bătrâne decât mine, ele îmi dau mie viață, nu invers!

Pot spune că‑n scurtul timp în care stau la taifas cu colindele, mă simt nemuritor.

Dacă mă gândesc bine, chiar sunt. Datorită lor!