Despre cugetarea la moarte

Despre ce tot vorbiţi? Noi nu cugetăm la moarte, este un lucru neplăcut! Priviţi doar în jur! Noi trăim într-o lume a bucuriei, a spectacolului eclatant, a frumuseţii multicolore ce se citeşte pe feţele şi pe trupurile oamenilor. Hainele lor, mai ales în marile oraşe, exprimă dorinţa de viaţă, exuberanţa fără hotar, care-şi lasă pecetea tatuată pe trupurile lor descoperite, pentru a arăta într-un mod convingător tocmai frumuseţea şi bucuria de a trăi fără constrângeri. Lumea modernă este o lume a iubirii şi a plăcerii, din care ideea de moarte a fost cu totul alungată. E cu neputinţă „să te distrezi la maxim” şi în acelaşi timp să cugeţi la moarte. Spectacolul lumii este atât de fascinant, încât nu-ţi poţi refuza dreptul de a te prinde în hora ameţitoare a plăcerilor simţurilor. Iată cu adevărat o minune a lumii noastre! Toate sunt făcute pentru tine, toate îţi sunt oferite ţie, pentru că meriţi să faci ceea ce-ţi place şi să fii fericit! De ce să ne gândim la moarte? Noi trebuie să gândim pozitiv!

Deşi încercăm să fim convinşi pe toate căile de aceste realităţi ale prezentului, totuşi, în stupefianta strălucire a lumii moderne se întrezăreşte ceva ciudat, viclean. De ce să nu ne întrebăm atunci, oare nu cumva toate aceste evidenţe reprezintă manifestul duhului lumii acesteia, a acelui duh care, izgonind moartea din cugetul oamenilor, le-o pregăteşte în voie, cât mai surprinzătoare şi mai înfricoşată? Nu cumva toată această poleială generală e menită să ne acopere tocmai negrăita taină a morţii omului, care întrece în importanţă toate momentele cruciale ale vieţii lui, ba chiar, aş zice, şi însăşi naşterea lui? Şi nu cumva lepădarea acestei hipnoze în masă ar putea aduce de la sine gândul simplu la moarte? Se pare că da, dacă credităm fie cât de puţin spusa Sfântului Ioan Scărarul:

„Cel ce a murit tuturor lucrurilor, şi-a adus aminte de moarte. Dar cel ce e încă legat de ele nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa” (Scara VI, 23).

Să lămurim, totuşi, un pic problema noastră. Cugetarea la moarte nu are nimic de-a face cu vreo tendinţă morbidă, cu vreun gând suicidal şi mai ales nu-i nimic pesimist în ea, ci este, după cum se ştie, una dintre nevoinţele sufleteşti fundamentale ale tradiţiei ascetice ortodoxe. Tendinţele suicidale nu din cugetarea la moarte provin, ci din necredinţă şi din pricina depresiilor născute în urma practicii nebuneşti a „distracţiei la maxim”. Gândul la moarte pare a fi hulit numai de moderni, în vreme ce în toate tradiţiile vechi a te gândi la moarte a fost totdeauna un lucru cât se poate de firesc, mai ales că moartea în chip vădit este singurul lucru cert din viaţa omului, orice rang ar avea el. Aşa că omul dintotdeauna observând firea lucrurilor a cugetat la moarte nu pentru altceva, ci pentru a-şi putea rândui mai bine viaţa, pentru a trăi în chip cât mai demn şi pentru a îmbrăţişa faptele şi gândurile cele mai alese. Avem un timp limitat la dispoziţie şi, prin urmare, nu putem gândi şi făptui orice. Toate aceste cugetări ce ţin de firescul lucrurilor au fost sintetizate în lumea dinainte de Hristos prin cunoscutul enunţ al lui Platon: „Esenţa filosofiei este cugetarea la moarte” (Phaedon II, 1).

În creştinism, unde viaţa prezentă nu este socotită decât o pregătire pentru cea viitoare şi veşnică, cugetarea la moarte este principala nevoinţă duhovnicească prin care ne ţinem departe de păcat, care ne face iubitori de osteneli, ne îndeamnă să lepădăm bolnava grijă de multe şi să fim cu râvnă pentru poruncile Domnului, fiind după Sfântul Ioan Scărarul „cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările de curăţire de patimi” (Scara VI, 5). Astfel, finalitatea cugetării la moarte este una întru totul pozitivă, anume urcarea pe treapta nepăcătuirii, aşa cum lămureşte iarăşi Scara: „Aceasta a fost a şasea treaptă. Cel ce s-a suit pe ea nu va păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-a spus: «Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui (Înţ. Sir.)»” (VI, 26).

Prin urmare, nevoinţa cugetării la moarte este o lucrare paradoxală a minţii umane care ne poate trece nevătămaţi prin vraja spectaculosului morbid şi a plăcerii simţuale ce sfârşeşte în depresia ucigaşă, omorând în calea ei orice fel de hipnoză exercitată de lumea căzută asupra sufletului, pentru a-l conduce în patria sa cea cerească, unde se va desfăta veşnic de lucruri mai presus de minte, de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9).