Despre cum scriu preoţii poezie

Cu o foarte elegantă carte ca aspect şi densă în ceea ce priveşte conţinutul ne bucură părintele-poet Ioan Petraş din Banat, o antologie cu titlul sugestiv: Adânc pe adânc. Sacerdoţiu liric, având pe pagina de titlu şi clarificarea „Din creaţia poetică a clerului ortodox român de azi“ (Editura Brumar, Timişoara, 2006). În cele 400 de pagini ale cărţii figurează „zece din cei unsprezece autori de poezie, slujitori ai altarului Bisericii noastre Ortodoxe, membri ai Uniunii Scriitorilor din România“, pe care nu strică să-i şi numim: Valeriu Anania, Theodor Damian, Constantin Hrehor, Nicolae Jinga, Dumitru Ichim, Sever Negrescu, Ioan Petraş, Ioan Pintea, Dorin Ploscaru şi Mihalache Tudorică, fiecare „profil“ fiind alcătuit dintr-o fotografie, o biobibliografie, un calup de referinţe critice şi poeme. „Poezia preoţilor antologaţi în această carte nu propune neapărat modele literare, dar ilustrează profesiunea de scriitor – de autor devenit profesionist al scrisului sub semnul credinţei“, ne spune pe bună dreptate postfaţatorul Cornel Ungureanu, pentru a continua: „Fără agresivitatea, fără cinismul propus de misionarismul unor lideri celebri, preoţii acestei antologii propun, mai degrabă, ceea ce s-ar numi restaurarea spirituală a omului: o demnitate nouă a limbii, a locurilor, o resacralizare a rostirii, fără nici un fanatism/exclusivism «creator»“. Cea mai bună ilustrare a cuvintelor de mai sus nu poate fi decât incantarea versurilor, aşa încât vă propunem o selecţie din selecţie:

Constantin Hrehor: Colindă ave zic ţie marie frumoasă precum pădurea când tună precum în pădure ninsoarea-nserată tulbure piatră, tulbure piatră o cămaşă plină de greieri planetă mirată! toate sunt scrise toate-s nescrise în manuscrise nesfârşită tu roată, măr cu clopote mici, măr cu clopote mici, îmi apropie umbra îndepărtată! laur în nordul de aur lumină-curată, dansul urşilor albi pe comori, em-ma-nu-el em-ma-nu-el ca să nu mori trebuie să mori o singură dată! Valeriu Anania: Axion M-apropii de tine cu dulce sfială, ca aburul gliei de slava domoală, şi cumpăn văzduhul ca norul stingher, uşor pentru humă, prea greu pentru cer. Mă bucur de tine cu dulce cântare, ca scoica-ntr-o undă, ca roua-ntr-o floare, că numai prin tine suflarea-mi scânteie a opta lumină pe reci curcubeie. Mă mântui prin tine cu dulce minune, cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune, cum numai oglinda făptura mi-o-ngână, cu-o faţă-n lumină, cu alta-n ţărână. Şi cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire, cu inima prinsă pe strună subţire, ca steaua-ntr-o rază, ca măru-n parfum, cercând veşnicia pe clipa de-acum. Theodor Damian: Îngerul poartă Altarul templului îşi deschide catapeteasma Sub ochii sfinţilor s-au format stalactite de ceară Cele două împărăţii se adună la un loc Lumânările se aprind singure la slujba de seară Astăzi toată lumea trece prin faţa sfintei mese Îngerul poartă pe fiecare de mână Unii îşi aprind lumânările din privirile sfinţilor Deasupra templului străluceşte un nor „Lumina lui Hristos luminează tuturor“. Ioan Petraş: Anotimp Să lăcrimezi la rădăcina fiecărui cuvânt până Poetul cuprinde vatra pădurii. o patrie de ceară aşteaptă îngeri obosiţi de-atâta iubire. în oglinda lacrimii tale se răstoarnă văzduhuri fără de vină. din crini răniţi îşi împleteşte Profetul hlamida răbdării. un mănunchi de nori ţese Duminica pustiului meu în timp ce la poalele rănilor creşti tu, frântă ramură de măslin a nesfârşirii mele. în pajiştea altui văzduh simt bucuria cu care te-ascunzi sub clopotul rugăciunii, Marie.