Despre discernământ şi ascultare
Avva Antonie a fost un călugăr raţional, care socotea că cea dintâi virtute pentru un monah este discernământul, întrucât acesta este garantul unei nevoinţe adecvate. O mostră de echilibru şi discernământ este şi apoftegma 35, care ne-a transmis un cuvânt al avvei: „Cine bate bucata de fier, mai întâi socoteşte ce-o să facă din ea: o seceră, o sabie, o secure? Tot aşa şi noi, trebuie să vedem după ce virtute tânjim, ca să nu ne chinuim degeaba“.
Războiul nevăzut, lupta duhovnicească nu se desfăşoară haotic. Există, sau ar trebui să existe, după cuvântul avvei Antonie, o strategie. Iar aceasta este simplă: te cercetezi pe tine, îţi identifici slăbiciunile şi apoi lupţi pentru dobândirea acelor virtuţi care sunt necesare pentru tămăduirea bolilor tale.
Sfaturile avvei Antonie nu se opresc însă aici. Următoarele câteva apoftegme vin să completeze arsenalul duhovnicesc. Trebuie ţinut totdeauna seama că supunerea şi înfrânarea vor veni de hac fiarelor (Antonie 36). Supunerea şi înfrânarea sunt mijloacele prin care se pot domoli patimile, care asaltează ca nişte fiare sufletul omului. Acestea sunt două forme de renunţare, pe de o parte renunţarea la voia proprie, iar pe de altă parte renunţarea la pofte. Ordinea celor două nu este deloc întâmplătoare. Pentru a putea ajunge la înfrânare trebuie să începi cu tăierea voii, cu supunerea.
Toate acestea se săvârşesc în climatul ascultării. Ascultarea este mediul în care se desfăşoară întreaga nevoinţă, după cum vedem în ultimele două apoftegme despre avva Antonie din Patericul egiptean. O vom cita numai pe prima dintre ele: „Ştiu călugări care după multe nevoinţe au căzut şi au ajuns să-şi iasă din minţi pentru că şi-au pus nădejdea în lucrul lor şi n-au luat în seamă porunca următoare: Întreabă-l pe părintele tău şi el te va povăţui“ (Antonie 37).
Cuvintele acestea se adresează în principal monahilor. Totuşi, chiar dacă ascultarea ca vot este specifică lor, în sine ascultarea este un element fundamental al spiritualităţii creştine. Dincolo de a fi o supunere militărească faţă de capriciile unuia superior ca autoritate, ascultarea se întemeiază pe încredinţarea că împlinind cuvântul duhovnicului vei ajunge asemenea acestuia să îl vezi pe Dumnezeu. Astfel ascultarea devine o stare a inimii, după cum spune pr. Rafail Noica. Până la urmă, la această stare a inimii sau disponibilitate se reduce mare parte din tot ceea ce se numeşte nevoinţă. Odată dobândită disponibilitatea spre ascultare se mută accentul de pe sine în afară. Ascultare învinge egocentrismul. Sau, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Ascultarea înseamnă a nu te încrede în tine toată viaţa, orice bine ai săvârşi“. A asculta înseamnă a ieşi din autonomie prin dobândirea unui reper exterior ţie. Intrarea în comuniunea Bisericii şi a sfinţilor prin comuniunea cu duhovnicul în ascultare.
Ascultarea mută centrul de pe noi înşine pe Biserica al cărei cap este Hristos. Orice încercare de autonomizare aduce după sine eşecul.