Despre dragoste, atât cât ne-a mai rămas
„Love building”, debutul în lungmetraj al Iuliei Rugină, este o comedie de actualitate, concepută după toate reţetele succesului, aşa cum puţine filme autohtone, chiar şi din tânăra generaţie, o fac. Cel mai „americănesc” dintre producţiile 100% româneşti ale noului val, în sensul strategiei de abordare a discursului, atent focusat către nivelul de aşteptare al publicului recent, filmul exploatează nostalgia tot mai acută a spectatorului după dragoste-umor-gândire pozitivă - trinom pe care nu prea-l întâlneşti în cinemaul autohton, în ciuda tinereţii şi efervescenţei acestuia; ba mai mult, de care se pare că şi tinerii noştri cineaşti, şi ”dinozaurii” se feresc ca de foc.
Dacă majoritatea filmelor generaţiei tinere readuc în prim-plan, într-un fel sau altul, vârful rupt, bălăngănindu-se a pagubă, al molidului de Crăciun al lui Porumboiu, sugerând monocord că ”aşa e viaţa” (pe Dâmboviţa sau la Vaslui, evident...), iată un film care, fără a întoarce spatele ”vieţii”, aduce un suflu pozitiv, mobilizator şi optimist (chiar dacă uşor superficial), trebuincios ca piperul într-o cinematografie care, în ciuda tinereţii, riscă să se înece în monotonie şi blazare.
Era nevoie de un suflu de creaţie feminin (Iulia Rugină - regizoare şi scenaristă, alături de coscenaristele Ana Agopian şi Oana Răsuceanu), care să dea tonul, cu prospeţime, curaj şi profesionalism, acestei noi direcţii. Tripletul feminin s-a racordat perfect cu tripletul masculin producător, dar şi creator - Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol, trei actori cunoscuţi, fondatori ai şcolii ActoriedeFilm.ro, care a şi furnizat cea mai mare parte a distribuţiei. Rezultatul colaborării îl exprimă cu francheţe, modestie şi pragmatism Dragoş Bucur, cel mai cunoscut dintre animatorii proiectului: „10 zile de filmare, 34 de actori, 50.000 de euro şinfim de puţin - n.n.ţ, 3 prieteni, o regizoare, 3 scenariste, 83 minute de comedie de calitate şi... un vis împlinit”.
Filmul este conceput ca un documentar ce descrie cu umor, într-o viziune politic-corectă europeană, o sesiune de o săptămână într-un centru de terapie de cuplu. Centrul „Love building”, dotat mai mult cu „servicii” decât cu ştiinţe taumaturgice şi plasat, inspirat, într-o staţiune de pe lacul Baloteşti, se ocupă mai mult de ”remodelarea relaţiei” în şedinţe de grup, decât de suflete cu probleme unice şi insurmontabile. De aici, pe de o parte, senzaţia agreabilă de tabără de vară, pe de altă parte, senzaţia (tonică sau egalizatoare) similitudinii problemelor tuturor - adică perspectiva psihoterapeuţilor, cea din care şi este abordat filmul.
Premisa terapeutică - foarte contemporană, sintetizată în subtitlul filmului (”Dragostea nu mai e cum a fost odată ca niciodată”) - este explicată de la început de ”guru”-ul centrului, alias Dragoş Bucur - ca de obicei, simpatic, firesc şi foarte terestru: mitul iubirii de-o viaţă este epuizat, ”să fim serioşi!”, dar chiar şi în aceste condiţii merită să faci ceva ca să salvezi... o relaţie! Filmul poate fi gustat pentru onestitate şi sensibilitate la realul urban imediat, dacă acceptăm aceste premise.
Premisa scenaristică - urmărirea a 14 cupluri în criză pe durata unui film de o oră şi jumătate (ceea ce înseamnă, explică Ana Agopian, în jur de 3 minute acordate fiecărui personaj, adică extrem de puţin pentru conturarea şi includerea lui în acţiune) - impunea distanţarea de orice aprofundări psihologice, deschizând în schimb porţile comediei de situaţii. O comedie care trăieşte dramaturgic din relaţionarea între grupul terapeuţilor (”profesioniştii”), cel al managerilor clinicii (”exploatatorii” - excelent personajul ”Cruellei”, care ar merita dezvoltat) şi cel al pacienţilor (unii, veniţi din curiozitate, ca în vacanţă).
Sursa principală a comicului - găselniţă excelentă, care ar merita mai mult exploatată (poate, în Love building 2, care e deja anunţat!) - constă în vulnerabilitatea interioară pe care o ascunde fiecare din cei trei tineri psihoterapeuţi: toţi trei, cu o situaţie maritală incertă, mai pe româneşte, ”celibatari neconvinşi”, au de fapt serioase probleme de comunicare: bizarerii, timidităţi întârziate, infantilisme, rupturi sentimentale încă nevindecate - toate vor ieşi la iveală, stârnind zâmbete şi nu lacrimi, din relaţionarea cu grupul de pacienţi; pacienţi dintre care unii devin, inerent şi involuntar, surse de vindecare (mai mult sau mai puţin ortodoxă) sau de adâncire a propriei crize pentru ”terapeuţii amorului”.
Decenţă, nici o tendinţă exhibiţionistă (lăudabil la un astfel de subiect), umor bun, emoţii bine temperate şi o atmosferă relaxată, de vacanţă - iată ingredientele acestei comedii foarte contemporane şi foarte terestre, în care actorii încearcă să se bucure şi să ne bucure de puţinul care ne-a mai rămas.