Despre ei

22  decembrie 1989, ora 12:06. De pe clădirea Comitetului Central al PCR decolează cu unele ezitări un elicopter Dauphin SA-365 care aterizase acolo nu cu mult înainte. În el se află cuplul Ceaușescu, iar momentul marchează începutul sfârșitului regimului comunist, după ce o mare mulțime de oameni se adunase în Piața Palatului, iar cel care condusese dictatorial România vreme de 24 de ani eșuase în tentativa de a se adresa „maselor”. Care se aflau acolo, pentru prima dată în aproape jumătate de secol, din proprie inițiativă, spre deosebire de ziua precedentă, când fuseseră aduși, ca de obicei, pe convocator - și vai de cel care ar fi refuzat să vină - dar, ce să vezi?, „marele miting popular” din 21 decembrie, convocat pentru a înfiera actele „huliganilor” din Timișoara, devenise pe neașteptate ostil conducerii superioare de partid și de stat, drept care Ceaușescu încercase, fără succes, să îmblânzească mulțimea anunțând creșteri salariale. Doar că lumea nu pentru bani era revoltată.

După 22 decembrie 1989, ora 12:06, chiar dacă au murit, în condiții neelucidate până azi, 850 de oameni și au fost răniți câteva mii, lucrurile erau clare: sistemul căzuse. Câtuși de puțin clare fuseseră însă în 15, 16, 17 și apoi 21. Oamenii care au ieșit în stradă înainte de căderea sistemului habar n-aveau dacă se vor mai întoarce acasă, dacă vor supraviețui, dacă vor rămâne întregi și, în versiunea cea mai palidă, dacă își vor păstra locurile de muncă. Astăzi - și de 35 de ani încoace - românii care sunt nemulțumiți de ceva, de orice, pot să protesteze liniștiți, public, pot să organizeze ori să participe la marșuri și mitinguri fără să riște - cu rare excepții - altceva decât, eventual, oprobriul celor care sunt de altă părere decât ei. Dar atunci, în Decembrie 1989, nu aveau nici cea mai vagă certitudine că vor scăpa cu bine - dovadă că peste cinci mii dintre ei chiar n-au scăpat cu bine. Sau deloc. Cine era matur atunci și nu-și amintește că ne era frică și să ne auzim gândurile comite un păcat. Frica, Foamea și Frigul, cei trei F au dominat deceniul 9 al secolului trecut.

Este România de azi exact așa cum ne-am dorit-o în Decembrie 1989 și înainte de asta? Ideal sintetizat în formula aparent bizară, dar real acoperitoare, „Vrem o țară ca Afară!” Pentru că, oricât de concentraționar a fost sistemul comunist, nu ne-a putut împiedica să aflăm cum este afară, iar după Decembrie 1989, când în loc de câteva sute de români care reușeau să călătorească în Occident am ajuns la 16 milioane de ieșiri anuale, majoritatea turistice, chiar nu ne mai poate opri nimic să facem comparații. E drept, la începutul anilor 1990 circula și o altă lozincă, autoironică, „Vrem să muncim ca-n Est și să trăim ca-n Vest”, dar între timp lucrurile s-au mai echilibrat: nu, nu trăim încă la fel ca-n Vest, dar muncim cel puțin la fel de mult.

Deci, nu, România de azi nu este exact așa cum am visat-o, dar orice comparație cu anii 1980 ar fi de-a dreptul ridicolă. Nu e nevoie să invoci drepturile omului - inclusiv și în special acela de a călători când, cum și unde vrei, și acela de a-ți spune părerea despre orice și oricine fără teama de represalii. E suficient să pui alături, pe două coloane, două ore de program TV, exclusiv despre mărețele realizări ale comunismului, cu 150-200 de canale TV pe absolut toate gusturile.

Nimic din toate acestea n-ar fi existat dacă n-ar fi fost ei, cei care au ieșit în stradă fără să știe dacă se mai întorc.

Să ne gândim, măcar azi, la ei.