Despre iertare şi uitare
Mulţi dintre noi am auzit măcar o dată vorba aceea care circulă în rândul mai multor popoare, şi anume „îl iert, dar nu-l uit“. La prima vedere, afirmaţia pare destul de bine întemeiată, căci, nu e aşa, trebuie să invăţăm din greşeli. În concepţia multor oameni de astăzi, a fi spre exemplu păcălit reprezintă şi o greşeală proprie, dar şi o problemă care trebuie rezolvată nu fără repercusiuni asupra celuilalt.
Vorbind din punct de vedere creştin, trebuie să-l iertăm pe cel care ne-a păcălit. Trebuie să fim însă şi atenţi şi să ne înţelepţim pentru ca data viitoare, pe cât posibil, să evităm o astfel de situaţie, ceea ce implică o anumită ţinere de minte a faptei. Însuşi Mântuitorul ne spune să fim „înţelepti ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“.
Se pune aşadar problema uitării, dar într-un fel deosebit, mai degrabă este vorba de o uitare izvorâtă din inimă, o uitare jertfelnică, nu o „uitare de sine“, care poate fi foarte dăunătoare, precum spune Cuviosul Isichie Ierusalimiteanul, cel care a fost ucenicul Sfântului Grigorie Teologul: „Uitarea stinge de obicei paza minţii, după cum apa stinge focul. Însă rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cu o trezvie fără de slăbire, până în cele din urmă, o izgoneşte din inimă. Rugăciunea are nevoie de trezvie, ca şi o căndeluţă mică de lumina unei lumânări“.
Mulţi duhovnici, printre care şi părintele Arsenie Papacioc, ne spun că iertarea fără uitare nu este de la Dumnezeu şi că reprezintă mai degrabă un formalism. Desigur, părintele se referea la uitare ca la o desăvârşită trecere cu vederea şi neţinere de minte a păcatelor celorlalţi, comise mai ales împotriva noastră.
Dar câţi dintre noi au o asemenea forţă, încât să nu mai simtă în inima lor nici cea mai mică urmă de resentiment faţă de cei ce le-au greşit? Oare avem mulţi dintre noi puterea de a urma exemplul lui Hristos şi a întoarce şi celălalt obraz? Cu siguranţă, pentru a putea înfăptui un astfel de act este nevoie de multă iubire, iubire chiar şi pentru duşmani şi bineînţeles de rugăciune, căci doar ne rugăm mereu să ni se ierte nouă înşine greşelile. De multe ori uităm însă de continuarea acestei rugăciuni, aceasta poate pentru faptul că tindem să alocăm iubirea către propria persoană, în loc să o dăruim chiar şi apropiaţilor noştri. În acest fel devenim foarte îngăduitori cu propria persoană şi intervine acea uitare despre care vorbea Cuviosul Isihie Ierusalimiteanul. Pe de altă parte avem tendinţa de a-l judeca pe aproapele nostru, iar chiar dacă spunem că
l-am iertat, dacă nu ferecăm cu adevărat uşile iertării cu cheia uitării adevărate, lăsăm mereu loc pentru o eventuală răzbunare, o perpetuare a răului. A ierta cu adevărat este deci un lucru care cere o mare profunzime spirituală şi jertfă de sine, dar este ceva ce nu numai Dumnezeu poate face, ci şi omul, care mai ales către aceasta este chemat. Astfel, nu fără scop, Sfinţii Părinţi i-au spus duminicii dinaintea Postului Mare, a cărei învăţătură se apleacă asupra Izgonirii lui Adam din Rai… Duminica Iertării. Aceasta, deoarece ni se transmite clar că omul, odată căzut în păcat, este chemat să se îndrepte. Dumnezeu îl aşteaptă pe om să se vindece de păcat pentru ca apoi să îl ierte. Iar dacă omul poate ajunge din nou la condiţia sa de dinainte de cădere, înseamnă că Dumnezeu iartă deplin. Urmând porunca Mântuitorului de a ne desăvârşi, se cuvine să încercăm a ierta pe deplin, uitând de ceea ce a fost.
Suntem chemaţi a ne ierta cu adevărat unii pe alţii, să ne străduim şi să îngăduim de asemenea şi iertarea noastră, nedându-ne pradă deznădejdii. Pentru a ilustra acestea, să încheiem reflectând asupra cuvintelor părintelui Nicolae Steinhardt, un om care cu adevărat i-a iertat şi uitat pe cei care i-au pricinuit atâtea dureri în temniţele perioadei comuniste.
În opera sa, în care vorbeşte despre acele suplicii la care a fost supus, sugestiv numită Jurnalul Fericirii, părintele atrăgea atenţia:
„Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi. Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos că-l poate ierta şi nici în bunătatea lui Hristos că vrea să-l ierte.“