Despre invidie sau cum se poate lipsi omul de bucuria vieții

Nu știu dacă cineva a izbutit să scape neatins, fie și numai pasager, de această pacoste numită invidie sau pizmă. Cu certitudine, au fost și sunt sfinți și drepți care nu s-au lăsat amăgiți de patima invidiei care, în esență, este demnă de tot disprețul omului, pentru că, spre deosebire de alte patimi care tot îi mai dau vreun surogat de satisfacție, invidia nu-i dă chiar nimic; dimpotrivă, nu-i oferă decât o necontenită și nesuferită frustrare. Cred, totuși, că invidia pornește, neîndoielnic, de la soiul acela irațional de nemulțumire de sine, adică nemulțumire față de ceea ce ai și mai ales față de ceea ce ești. Acesta e „actul de naștere” al invidiei; începi să-ți imaginezi că alții se bucură de mai multe lucruri, că sunt mai norocoși în viață, că sunt promovați și că, scurt spus, ălora le merge, în timp ce ție nu; te socotești un nefericit al sorții, dar fără să știi exact ce se află în inima acelora pe care îi pizmuiești. De fapt, când începe să te roadă invidia, nu mai poți să cunoști nimic, pentru că, în cazul de față, avem de-a face cu o adevărată orbire a minții.

După cum grăiește înțeleptul Solomon, în genere, unii oameni ajung să sufere de această meteahnă prin simplul fapt că alții reușesc să ducă ceva la bun sfârșit în munca lor cotidiană: „Am văzut că toată strădania şi toată izbânda omului la lucru nu este decât pizma unuia față de altul” (Ecclesiastul 4, 4). Sau, cu alte cuvinte: „Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui”, zice Sfântul Vasile cel Mare (Omilia XI, Despre invidie). De asemenea, Nicolae Steinhardt notează în Jurnalul fericirii: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele relelor. Odată cu progresul ele cresc şi domină scena”. Iar în alt loc, același autor, completează spunând: „Oricare ar fi regimul, omul tot rece va rămâne în faţa nenorocirii altuia; dar în faţa fericirii altuia nu va rămâne rece, ci o va pizmui de moarte, întrebuinţând orice fel de mârşave mijloace împotriva ei”. De aici, reiese faptul că invidia este în stare să-l facă pe om să se lipsească cu încrâncenare de bucuria pentru ceea ce posedă, indiferent că are puțin sau mult, doar pentru că altul se bucură de ceva. Se pare că invidiosul trăiește realmente o dramă chinuitoare, viața lui devine în adevăratul sens al cuvântului zadarnică, întrucât orice ar face el și oricât ar avea și oriunde s-ar plasa în ierarhia socială, nu se poate bucura atâta vreme cât un altul face experiența fericirii, fiind poate chiar mai sărac decât el. Aceasta, întrucât invidia depășește în intensitate inclusiv egoismul, după cum spune același Nicolae Steinhardt: „Patima invidiei este incomparabil mai activă decât egoismul, maladie benignă”.

 După cum bine se vede, în spatele pizmei se află o răutate care depășește simpla împătimire omenească; este ceva mai mult; avem de-a face aici cu o autentică lucrare diavolească, cel puțin așa ne învață Scriptura: „Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Înț. Sol. 2, 24). Iată de ce modalitățile în care se manifestă invidia sunt lipsite de orice dimensiune a rațiunii și a omeniei. În acest sens, și înțeleptul a spus: „Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea” (Înț. Sol. 6, 23). Prin urmare, dacă invidiezi, iar asta poate chiar în ciuda unei educații consistente, a unui statut de intelectual, nu poți convinge pe nimeni că ești și un înțelept!

Invidia este o patimă cu atât mai de neînțeles cu cât aceasta, de la primele manifestări, se îndreaptă împotriva celui ce o cultivă, în toate planurile existenței sale. Iar pizmașul simte aceasta mai întâi în neliniștea gândurilor sale: „Zbuciumul şi frica morții, pizma şi cearta nu cruță pe nimeni; şi în vremea odihnei, întru așternut, somnul nopții gândul său îl împovărează” (Sirah 40, 6). Iată cât de viclean este gândul pizmei, încât și odihna sărmanului invidios o poate strica! Iar dacă se îndârjește să o cultive, în timp, omul ajunge să-și distrugă propria sănătate, ba și chiar propria viață; iar faptul acesta nu este deloc o descoperire a neuroștiințelor moderne, ci este cunoscut din vremuri străvechi celor ce au luat aminte la sine: „Pizma şi mânia împuținează zilele şi grija aduce bătrânețile mai înainte de vreme”, zice Solomon, (Înț. Sol. 30, 25).

Fără îndoială, cea mai incredibilă invidie văzută vreodată în istorie a fost cea lucrată împotriva Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a fost atât de vădită, încât a priceput-o până și guvernatorul Pilat: „Că știa că din invidie L-au dat în mâna lui” (Matei, 27, 18). Acesta constituie un eveniment de-a dreptul cutremurător! Și arată cât de îngrozitoare, cât de oarbă poate să fie pizma. Prin urmare, omul cuprins de patima invidiei este în stare să meargă până la a dori dispariția fizică a celui pe care îl invidiază, iar dacă nu izbutește singur o face prin mâna altuia, chiar dacă acea persoană este Salvatorul său! Înfricoșător!

Foarte probabil că nu vom reuși în această viață să descâlcim toate ițele și cursele pe care pizma le întinde oamenilor, însă putem să înțelegem din descrierea de mai jos a Sfântului Vasile cel Mare cât de folositor ne-ar fi să stăm departe de ea, întrucât: „Invidia este învățătura șarpelui, născocirea demonilor, sămânța vrăj­ma­șului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheena, lipsire de Împărăția cerurilor!”.

Desigur, analiza unei patimi, pentru a avea și o finalitate ziditoare, presupune, în buna tradiție ortodoxă, inclusiv o punctare a terapiei acesteia. Însă din lipsă de spațiu voi spune acum doar atât: Fericit este cel care nu invidiază pe nimeni, că se va bucura în chip nebănuit de această viață, și cu mila lui Dumnezeu și de viața viitoare! Oare este puțin lucru?