Despre limbajul bisericesc

Din ce în ce mai des în ultimul timp am purtat discuţii, înlăuntrul sau în afara mediului academic, despre ceea ce se cheamă îndeobşte "limbajul bisericesc". Trec peste faptul că, cele mai multe dintre recentele şi timidele preocupări ştiinţifice în acest sens, postdecembriste, desigur, fac o gravă confuzie între "limbajul religios" şi "limbajul bisericesc", probabil analogă confuziei generale între religie şi Biserică. Trec şi peste discuţia despre necesitatea, în analizele de specialitate, a distingerii între un limbaj bisericesc ortodox şi unul/unele eterodox(e). Trec şi peste o necesară discuţie în care să se distingă diferitele subjargoane ale limbajului bisericesc ortodox însuşi: există un limbaj biblic, ajuns, în evoluţia limbii, diferit de limbajul liturgic; există un limbaj al teologiei academice; există o onomastică specifică mediului monahal etc. Despre aceste aspecte sper să pot scrie altă dată. Aspectul la care doresc să mă refer acum este legat de legitimitatea unui limbaj bisericesc ortodox. Cei mai mulţi dintre colegii mei de breaslă, filologi cu toţii, ortodocşi sau nu, "practicanţi" sau nu, manifestă dispreţ şi, uneori, neînţelegere sau indignare faţă de limbajul bisericesc folosit în sânul comunităţii ortodoxe, fie la slujbe, fie în traducerile biblice sau patristice, fie în predici, fie în articole, tratate etc. Cea mai frecventă acuzaţie pe care o auzim este aceea de anacronism şi de izolare prin cultivarea voită şi rigidă a arhaismului, atunci când nu se vorbeşte de-a binelea de o limbă încuiată, necultivată, depăşită, neinteligibilă şi, în tot cazul, indezirabilă. Unii merg mai departe, spunând despre limba Bisericii că este o "melasă dulceagă şi inautentică", izvorând dintr-un fanatism incult al celor care se încăpăţânează să o utilizeze, ba chiar că o atare limbă - limba bisericească - nu există. Argumentele cel mai des auzite în sprijinul acestor acuzaţii sunt legate de faptul că "poporul nu înţelege" ce se spune; că Biserica n-ar trebui să deţină monopolul asupra limbii folosite în… Biserică; că Hristos S-a adresat şi Se adresează tuturor, nu numai unui grup de sectari fanatici; că, în fine, în textele bisericeşti ar trebui să se folosească o limbă înnoită, contemporană nouă, asemănătoare limbii române literare standard, pe care s-o priceapă tot nou-venit în contact cu Ortodoxia, în loc să se sperie şi să fugă departe.

Fiecare dintre acuzaţiile amintite şi fiecare argument în parte ar necesita câte o replică separată, dar, neavând aici prea mult spaţiu pentru argumentare şi exemplificare, mă voi limita la câteva consideraţii cu caracter general. Întâi de toate, Biserica în general constituie un spaţiu al separării de lume şi de lumesc, iar acest lucru se vădeşte întâi de toate în radicalitatea deosebirii de cuget faţă de cugetul lumii, dar şi în multe elemente exterioare: arhitectură, iconografie, cântare, veşminte etc., având caracteristici pe baza cărora le recunoaştem a fi bisericeşti. Totuşi, nici una din acele caracteristici nu este neinteligibilă omului modern, chiar şi pentru cel nedeprins de nici un fel cu spaţiul bisericesc. La fel este şi cu limbajul bisericesc: fără a fi absolutizat în vreun fel - dovadă evoluţia lui de-a lungul celor aproximativ cinci veacuri de expresie literară -, atâta vreme cât este, cu puţină bunăvoinţă, inteligibil, are tot temeiul să se constituie într-o trăsătură specifică a spaţiului bisericesc, recunoscută, acceptată şi trăită ca atare. Apoi, de acuzaţii de criptism şi de înapoiere culturală au avut parte şi scrierile Părinţilor Bisericii, din partea "intelectualilor" contemporani lor, iar cercetarea lingvistică modernă distinge astăzi clar un limbaj biblic şi patristic aparte, diferit de cel al retoricii păgâne, atât în spaţiul grecesc, cât şi în cel latin. Mai mult, chiar şi atunci când, bunăoară, Părinţii greci foloseau termeni din arsenalul filosofiei păgâne, îi încărcau cu o nouă coloratură semantică, termenii respectivi devenind "piatră de poticnire" şi "nebunie" pentru cei ce pier, dar pentru noi, cei chemaţi, "puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1, 18-23). Se înţelege, nu la modul absolut, fiindcă, iată, putem spune la fel de mântuitor: gr. stauros / stavros, lat. crux, rom. cruce sau eng. cross, folosind diferiţi semnificanţi pentru acelaşi semnificat. Dar - şi cu asta ajung la punctul trei al chestiunii - în fiecare limbă în care Dumnezeu a îngăduit ca învăţătura Lui să fie propovăduită, a existat câte un moment de "canonizare" lingvistică, semn al unei maturităţi a limbii literare, un proces de fixare a unei terminologii specifice, care să constituie un reper al recunoaşterii apartenenţei la spaţiul bisericesc. Pentru spaţiul grecesc vorbim de secolul al IV-lea, iar pentru cel latin, de secolele IV-V: dacă până în preajma primului Sinod Ecumenic au mai existat oarecare oscilaţii terminologice, începând cu scrierile marilor Părinţi ai veacului al IV-lea se fixează un vocabular teologic de reprezentare a învăţăturilor fundamentale care nu va mai fi înlocuit peste veacuri, până azi, chiar dacă el a continuat să fie îmbogăţit cu noi şi noi termeni, necesari pentru a exprima alte învăţături de credinţă, neexprimate până la un moment dat. La fel - deşi într-o oarecare măsură diferit, fiind vorba de o literatură de traducere - s-a întâmplat şi cu limba română bisericească literară. Dacă până la Antim Ivireanul limba traducerilor bisericeşti a oscilat în alegerea diferitelor vocabule în trecerea de la slavonă şi greacă la română, odată cu acţiunea literară a marelui ierarh, putem vorbi de începuturile canonizării terminologice ale limbii române literare bisericeşti, semn al unei stabilităţi şi al unei maturizări a limbajului de care vorbeam.