Despre Părintele Stăniloae, părinți și copii

Textul de față a fost provocat și este motivat de câteva studii foarte recente privind opera și persoana Părintelui Stăniloae care, sub pre­tenția unei cercetări „obiective”, mai riguroase și mai bogate, reu­șesc să-l culpabilizeze cu mai multă subtilitate și credibilitate decât denigratorii și adversarii. Nu pomenim aici numele acestor autori și studii, pentru că nu vrem să le facem reclamă. Căci nu numele lor sunt semnificative, ci ideile și atitudinea lor.

Ni se pare extrem de semnificativ și important faptul - vizibil din cercetarea acestor studii - că denaturarea, denigrarea și culpabilizarea cea mai subtilă, periculoasă și injustă n-o reușesc oponenții principiali sau dușmanii pe față, ci „prietenii”, „binevoitorii” sau cercetătorii „corecți” și „obiectivi”. În acest sens, repetăm ceea ce am spus de multe ori: falsificarea cea mai bună n-o reușește nedreptatea pe față, ci adevărul în care ai strecurat câțiva stropi de minciună. Cea mai bună falsificare e „adevărul” ciuntit sau cercetarea „neutră” și „obiectivă”, adică aceea care „reușește” să rămână independentă sau neutră față de origine, părinți, tradiție, credință și patrie.

Uneori, comentatorii „bine­voitori”, „prietenii drepți” sau ­„o­biec­tivi” ai unor oameni mari îi falsifică și-i culpabilizează mai credibil decât dușmanii cei mai înrăiți: așa au făcut Nichita Stănescu cu Michelangelo, Ion Papuc cu Ioan Alexandru, și alții. Cele mai mari șanse de a nega credibil o valoare nu le are cel care contestă total sau frontal, ci acela care o recunoaște în principiu, în mare, dar o neagă „pe ici, pe colo, prin părțile esențiale”, strecurând îndoiala cu argumentele că „și el era om”, „nu era chiar așa de mare”, „avea destule defecte”, dar noi „putem să-l iertăm”!

Așa fac, de exemplu, cei care afirmă că opera Părintelui Stăniloae, fără „Filocalie”, ar însemna numai „repetarea Predaniei”. Față de această idee, majoritatea specialiștilor recunosc că opera Părintelui Stăniloae chiar și fără „Filocalie” constituie indubitabil monumentul suprem al teologiei ro­mânești, comparabil cu cele mai valoroase opere teologice din lume. Tot astfel, unii aduc tot felul de învinuiri persoanei Părintelui Stăniloae sau calității lui morale. Respingând pe cele mai multe, acești autori recenți susțin, totuși, cu fermitate și convingere - cu toată „bunăvoința”, „pre­țuirea” și „iubirea” - două acuzații esen­țiale și dărâmătoare, culpabilizându-l pe Părintele Stăniloae de antisemitism și oportunism, în mod „politically correct”, măsurându-l cu măsura secolului XXI.

Fără îndoială, Părintele Stăniloae a fost și a rămas un naționalist, dar un naționalist luminat, creștin, fără rasism sau șovinism, așa cum au fost toți marii intelectuali ai vremii lui, când singurii „globaliști” sau „progre­siști” erau bolșevicii sau comuniștii. Conștiința lui exemplară de creștin ireductibil - recunoscută cvasiunanim - nu i-a permis să cadă în rasism sau șovinism. Toate argumentele umanismului laic (științifice, sociale, comunitare, biologice etc.) pot fi relativizate; numai credința creștină asigură temeiurile absolute care exclud rasismul sau șovinismul, prin convingerea că orice om este „chipul lui Dumnezeu” și pentru orice om S-a sacrificat Iisus Hristos, ca să-i mântuiască pe toți. Numai „în Iisus Hristos nu mai este iudeu, nici elin, rob sau liber... pentru că voi toți una sunteți” (Gal. 3, 28), fiindcă „noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). Astfel, Părintele Stăniloae a fost un naționalist în sensul umanist cel mai nobil, adică un om angajat cu fidelitate necondiționată și devotament nesfârșit pentru comunitatea imediată și precisă: pentru națiune, Țară și Biserică. A condamna din principiu acest naționalism înseamnă a relativiza angajamentul comunitar, a-ți relativiza părinții și a-ți nega originea. Fără îndoială că umanismul autentic și deplin înseamnă angajamentul dublu, adică simultan național și universal. Dar toată gândirea, scrisul și fapta Părintelui Stăniloae sunt probe indiscutabile pentru acest angajament simultan, căci el a promovat exemplar atât credința universală, cât și cea românească; atât naționalul, cât și universalul; atât istoria, cât și veșnicia. Specialiștii, adică teologii și filosofii - dar nu eseiștii, jurnaliștii, psihologii sau sociologii -, recunosc că el rămâne excepțional atât ca gânditor al specificului sau diversității, cât și al unității: de aici, în mod firesc a refuzat și a combătut orice fel de exces sau extremism.

În ce privește acuzația de antisemitism, aceasta a fost denunțată și desființată, după câte știm, de mai multe studii, cu probe și argumente suficiente pentru înțelegerea cinstită și fără prejudecăți. Iar în privința acuzației de oportunism - pe care vedem că o susțin sau o acceptă destui „binevoitori” -, nouă ne este evident că rigoarea și onestitatea obligă pe cercetător să vadă că de-a lungul întregii vieți a trăit foarte modest, neavând nici o proprietate și neagonisind nimic. Cercetarea amănunțită a vieții lui, modestia și ne-agonisirea sunt probe zdrobitoare că adaptarea exprimării sale în raport cu schimbarea puterilor politice nu arată niciodată un interes propriu, ci numai fidelitatea, devotamentul și angajamentul necondiționat față de interesele Bisericii și ale Țării. Ce înțelegem prin „oportunism”? Una este oportunismul ca devotament pentru interesul propriu și alta este „oportunismul” ca devotament pentru interesul comunitar. Căci însuși devotamentul pentru interesul superior și patriotismul nu sunt decât un oportunism total în slujba acestuia. Să nu ne prefacem că nu înțelegem deosebirea între oportunismul ca interes personal și „oportunismul” ca devotament pentru Biserică și Țară. Or, atunci ni se impune întrebarea: e o vină, o eroare sau o greșeală să te adaptezi devotat și necondiționat intereselor Bisericii și ale Patriei?

Este evident că cercetarea autentică sau deplină trebuie să fie în primul rând informată, riguroasă, onestă, dreaptă și fără menajamente, dar nu neutră, ci imparțială, nu fără simțire, ci fără părtinire. Însă, pe lângă informație și rigoare, cercetarea are nevoie și de măsurarea în context a persoanelor și evenimentelor. Cercetătorul, în general, și istoricul, în special, trebuie să memoreze că n-are voie să măsoare faptele, evenimentele, persoanele și realitățile trecute cu măsura timpului său: e o falsitate și o nedreptate să măsori secolul I cu măsurile secolului XX, și chiar cele ale secolului XX cu măsurile secolului XXI, adică să fii „politically correct”, cum fac progresiștii de astăzi de la marile universități occidentale. A-i măsura pe cei din trecut cu măsurile actuale este ca și cum i-am învinui pe Platon și pe Aristotel că n-au dezvoltat filosofia existențialistă, pe Hipocrat că n-a folosit insulina sau pe Arhimede că n-a formulat teoria rela­tivității.

E adevărat că datele umane esen­țiale - paternitatea, filiația, compasiunea, sacrificiul, credința, iertarea, recunoștința - rămân aceleași, totuși nu înțelegem și nu apreciem just oamenii și faptele lor decât în contextul lor, măsurându-i cu măsurile timpului lor, adică făcându-ne contemporanii lor. Nu ești științific și n-ai voie să-l califici, dacă nu ești capabil să-l însoțești pe Părintele Stăniloae tot timpul, la toate școlile frecventate de el, să citești cu el ideile din publicațiile vremii, să asculți toate cântecele naționaliste de atunci și să înțelegi de ce ideile naționaliste i-au aprins pe mulți din marii intelectuali ai vremii lui. Iar dacă reușești acest lucru, atunci cu siguranță vei înțelege deplina onestitate și autenticitate a înflăcărării Părintelui Stăniloae pentru ideile naționale, precum și rapida lui delimitare și condamnare a celor extremiste, cum a fost, de exemplu, ideologia legionară. Suntem siguri că orice istoric sau cercetător care se situează astfel va sesiza totala bună-credință, devoțiune și fidelitate cu care el s-a implicat și a reacționat diferit față de devenirile care au marcat diferit interesul Bisericii și al Țării.

Dar nici „cercetarea în context” - oricât de bogat și corect ar fi el asimilat și interpretat - nu e suficientă, dacă tratează persoanele și evenimentele umane ca obiecte, adică „neutru” și „obiectiv”. Omul nu poate fi cercetat și înțeles ca obiect, ci numai ca persoană. El poate fi cercetat riguros, drept, cinstit, fără prejudecăți, fără compromisuri și fără menajamente, dar nu „neutru” sau „obiectiv”, căci nimic din existență nu e „neutru” sau „obiectiv”: nici măcar obiectul nu poate fi înțeles și apreciat ca „neutru” sau „obiectiv”. Orice om care reușește să-și măsoare și să-și aprecieze „științific” părinții rămâne străin de ei. Orice istoric sau cercetător care cercetează, apreciază și califică un om de mare calitate intelectuală și morală fără să iubească umanul esențial al acelui om rămâne străin de acela și face numai o cercetare obiectuală, căci „a reușit” să investigheze și să înțeleagă părinții numai ca obiecte și nu ca persoane.

Mulți admiră sentința „Fiat justitia, pereat mundus!” („Să se facă dreptate, chiar de-ar pieri lumea!”) a împăratului german Ferdinand. Această formulă poate fi memorabilă pentru știința dreptului, dar e dezastruoasă, imorală și inacceptabilă pentru artă, filosofie și teologie. Căci omul și omenia sunt mai presus de simpla justiție și orice gânditor are datoria să recunoască injustiția, penibilul, nedreptatea și mizeria la care duce „justiția obiectivă” sau impersonală, întruchipată memorabil în figura justițiarului Javert din romanul „Mizerabilii” al lui V. Hugo și promovată astăzi de progresiști.

Ultimele studii privitoare la Părintele Stăniloae - la care ne și referim aici - se disting de cele mai vechi prin „bunăvoință” și mai ales prin preten­ția de mai multă precizare, nuanțare, specificare și răbdare pentru detalii semnificative. Aici ținem să atragem atenția că valoarea, calitatea sau autenticitatea bunei cercetări nu o dau neutralitatea sau „obiectivitatea”, ci rigoarea, onestitatea, deplinătatea, devotamentul față de adevăr, credința în victoria Binelui absolut și mai ales iubirea față de subiectul tratat. Așa cum nu există ființă neutră (ci numai pozitivă sau negativă, bună sau rea), tot astfel e fantasmagoric, iluzoriu și fals să ne propunem o cercetare „obiectivă” sau „neutră”. Cercetarea trebuie să fie deplină, riguroasă și cinstită, dar angajată, iubitoare de bine, de oameni și de adevăr. Atunci când fili­ația se delimitează de paternitate ia naștere spiritul „științific” și cercetarea „obiectivă”. Atunci când fiul îi cercetează „obiectiv” și-i apreciază „știin­țific” pe părinți, apare cercetarea ­„o­biectivă”, dar el se înstrăinează de ei.

Denigratorii sau adversarii pe față ai Părintelui Stăniloae ni se par mult mai firești și mai acceptabili decât „obiectivii”, „științificii”, „corecții” sau „binevoitorii”. Pe primii îi putem privi cu înțelegere și seninătate, pentru că sunt limpezi și știm bine cum trebuie să vorbim cu ei. În schimb, pe cei de al doilea fel îi privim cu stupoare, ca pe niște prieteni închipuiți, și ni se par niște subtili inducători în eroare. Deși își închipuie că l-au cercetat pe Părintele Stăniloae mai profund, mai nuanțat și mai drept, în realitate toți acești „obiectivi” și „științifici”, cu toată „dreptatea” și „bunătatea” lor, au rămas străini de Părintele Stăniloae. Nouă ni se pare că nedreptatea și inautenticitatea cercetării lor reies cel mai clar și mai convingător din sentimentul - pe care orice prețuitor de bună-credință îl poate resimți - că „bunăvoința” și „prețuirea” declarată a acelor autori nu înseamnă apropiere sau iubire, ci delimitare de opera, gândirea și sufletul Părintelui Stăniloae. Admirația delimitează, numai iubirea unește: părinții n-au nevoie de admirație, ci de iubire.

Adevărata înțelegere și calificare a unei persoane este mirosirea calității ei ființiale și morale, care se bazează necesar și imperativ pe datele materiale dar e mai presus de ele. Oriunde identificăm vini sau defecte morale, e vorba de neomenie. A identifica și a te asigura de calitatea unui om înseamnă a identifica sau a mirosi omenia lui. A cunoaște un om și mai ales un creator înseamnă a mirosi ființa, spiritul sau duhul lui. Oricâte informații ai avea și oricât de „corect”, „obiectiv” sau deplin le vei interpreta, numai cu ele rămâi străin de el și de adevărul lui. Numai „din interiorul”, adică prin mentalitatea, spiritul sau duhul lui, vei recepta și vei înțelege adevărul lui; altfel, rămâi străin de el. Spiritul Părintelui Stăniloae înseamnă nu numai înalta intelectualitate, ci mai ales profunda lui omenie.

Buna cercetare are nevoie nu numai de minte, ci și de inimă. Înțele­gerea adevărului n-o asigură numai mintea rece sau „obiectivă” - mintea separată de inimă -, ci numai mintea coborâtă în inimă. Mintea fără inimă e numai un calcul obiectual sau impersonal, iar inima fără minte e numai un sentimentalism; numai împreună „fac icoana a tot adevărul”. De altfel, nu trebuie uitat că, de fapt, ultima calificare sau decizia finală asupra unei persoane n-o dă mintea ci inima, căci inima e forul decizional final al omului.

Buna cercetare necesită nu numai informație completă, discernământ, rigoare și acuitate critică, ci și voință bună: bunul-simț, intenția constructivă, încrederea în buna-voință funciară a omului și în Binele Absolut. „Științificii” și „obiectivii” la care ne referim aici reproșează unor teologi că, în ciuda competenței și calității lor indiscutabile, îl susțin cu tenacitate și-l iubesc necondiționat pe Părintele Stăniloae: ca și când rigoarea și iubirea ar fi incompatibile. Or, problema este că nu „neutralitatea” sau „obiectivitatea” adevărului impersonal asigură deschiderea, lumina și garanția adevărului, ci încrederea în Adevărul Personal absolut și iubirea pentru persoana dovedită ca operă și valoare, mai presus de orice „adevăr științific” impersonal.

Chiar și în tratarea celor mai rele persoane și mai negative subiecte - precum răul și păcatul - cercetătorul trebuie să trateze omul ca persoană și nu ca obiect, să aibă în vedere Binele atotbiruitor și să sublinieze șansa permanentă a omului la El: n-ai voie să vorbești despre păcate și păcătoși fără să arăți șansa lor la bine sau un minim uman rămas imanent în ei. Ideea finală nu trebuie să fie con­descendența noastră, ci sublinierea celor mai subtile participări și șanse umane la Bine. Acestea sunt principii obligatorii pentru cercetarea celor mai răi oameni. Cu atât mai mult, n-ai voie să exagerezi sau să-i falsifici pe părinții tăi. Oricât i-ai admira, dacă menții acuze nedrepte asupra lor - pentru că nu i-ai înțeles -, rămâi un cercetător „științific” și un străin pentru ei.

Într-adevăr, teologul este aprioric angajat - al Binelui, al Originii, al Bisericii, al Patriei și al Persoanei -, dar aceasta nu exclude rigoarea și onestitatea: pot să-i descriu fără menajamente pe părinții mei, dar nu pot să mă detașez sau să mă înstrăinez de ei. Întrucât relația paternitate-filiație este axa existenței, fidelitatea fiului față de părinți - cu luciditate și rigoare - nu ni se pare părtinire sau denaturare, ci garantarea voinței bune în cercetare. Nu ne îndoim că autorii la care ne referim aici au o admirație sinceră față de Părintele Stăniloae, dar suntem deplin convinși că au rămas străini de el. Problema este că la cercetătorii și studiile „obiective” și „binevoitoare” respective identificăm fără tăgadă atât prețuirea „obiectivă” față de Părintele Stăniloae, cât și înstrăinarea de el, ca o admirație față de un exponat valoros dintr-un muzeu. Or, Părintele Stăniloae nu este un exponat valoros, ci unul din Părinții eterni ai spiritualității românești.

Nu e vorba de părtinire sau parti-pris-uri, ci de cercetarea încrezătoare și iubitoare: iubitoare de adevăr personal și nu obiectual, de dreptate personală, nu obiectuală, de părinți și copii, de dascăli, de părinți spirituali, credință și Patrie. Căci iubirea naște nu numai simțirea cea mai umană și mai profundă, ci și ideile cele mai înalte și înțelegerea cea mai cuprinzătoare. Nu rigoarea și justiția asigură înțelegerea, ci informarea, rigoarea și iubirea: rigor et passio.

Orice apreciere, calificare sau judecare necesită competență, obținută prin înzestrare, informație și experiență. Însă delimitarea sau calificarea competenței este dificilă și delicată, pentru că de multe ori un om recunoscut competent într-un domeniu se crede calificat și îndreptățit să se pronunțe și în domeniile apropiate, dar totuși diferite. De exemplu, se întâmplă că un sociolog, un psiholog sau un filosof competent în domeniul lui, deși știe că n-are dreptul să califice valori științifice (matematice, medicale etc.), se crede totuși îndrep­tățit să se pronunțe cu autoritate în probleme teologice. Or, această pre­tenție este injustă și falsă, pentru că s-a dovedit astfel chiar și în cazul unor personalități foarte valoroase. Cu atât mai stridentă și incorectă este incompetența unor filosofi, scriitori, eseiști sau jurnaliști, competenți în unele discipline umaniste, dar in­truși în teologie. Tot felul de jur­naliști, eseiști sau „teologi” trecuți prin teologie ca gâsca prin apă, și rămași de fapt străini de teologie și Biserică, analizează și califică cu dezinvoltură, cu suveranitate și tupeu opera și persoana Părintelui Stăniloae.

Orice om e liber în măsura în care afirmă libertatea tuturor oamenilor. Prin urmare, orice om are dreptul la opinie: particulară și publică. Dar nu orice opinie e competentă sau îndrep­tățită. Toate domeniile de cunoaștere - știința, arta, filosofia și teologia - se adresează și amatorilor, nu numai specialiștilor. Dar trebuie recunoscut și respectat faptul că în privința lucrurilor esențiale, specifice și tehnice ale fiecărui domeniu, amatorii au dreptul la opinie și exprimare, dar trebuie să-și recunoască incompe­tența și să accepte judecățile specia­liștilor. Or, în timpul nostru constatăm cu stupoare, tot mai des, intruziunea și judecata incompeten­ților în cele mai profunde, subtile și specifice aspecte. De exemplu, un celebru eseist de astăzi - admirat de toată inteli­ghen­ția românească, dar fără nici o calificare sau competență teologică - și-a permis să decreteze că Părintele Stăniloae este original și valoros numai în notele de la „Filocalii”, în rest lucrările lui fiind numai „o repetare a Predaniei”. Or, este indiscutabil adevărul că orice teolog recunoaște fără tăgadă - în țară și în toată lumea - că Părintele Stăniloae este genial într-o mulțime de alte lucrări, chiar și făcând abstracție de „Filocalii”.

Din toată discutarea, judecarea și aprecierea Părintelui Stăniloae, cea mai interesantă și mai semnificativă propunere este însă ideea de „a-l ierta”: adică, noi ca fii iubitori, dar onești și riguroși (care-l știm și-l apreciem „exact”), să-i „iertăm păcatele”!

În civilizația păgână antică (atât de admirată de „creștinii” păgâni de astăzi, de progresiști și postmoderni), supremul uman era forța și dominarea celor slabi de către cei puternici. Spre deosebire de ea, creștinismul a adus egalitatea, demnitatea, iubirea și chiar sacrificiul gratuit pentru orice neputincios, inutil sau ratat. În secolul XXI, postmoderniștii, transumaniștii, postumaniștii și progresiștii, care propun „iertarea părinților” de către copii și desființarea „stereotipelor”, adică a datelor fundamentale ale ființei (paternitatea, maternitatea, bărbatul, femeia, comuniunea organică, tra­diția, credința), ni se pare că anunță o epocă de barbarie mai brutală, mai primitivă și mai distrugătoare decât barbaria primitivă și cea antică.

O astfel de mentalitate o promovează - conștient sau inconștient - și unii din cei mai recenți și mai „ge­neroși” cercetători ai Părintelui Stăniloae, care preconizează „iertarea” sau „absolvirea lui de păcate”, dar cu menținerea gravelor acuze de antisemitism și oportunism. Or, această „iertare” este nu numai aiuritoare, ci chiar falsă și nedreaptă. Autorii ei declară explicit că au „față de marele teolog român mai degrabă privirea admiratorului dezamăgit, dar încă iubitor și dispus să ierte. «Părinți și copii» este o carte despre iertare”. Față de această idee, nouă ni se pare că „iubirea” copilului dispus să-și ierte părinții sacrificiali este o denaturare, o falsificare și o mizerie.

Dacă n-am fi citit cu ochii noștri această formulare, am fi rămas cu credința că ea nu poate fi nici măcar gândită, cu atât mai puțin exprimată în scris. Căci este absurdă și criminală condamnarea valorilor românești esențiale, învinuirea părinților sacrificiali și despărțirea de ei. După „des­păr­țirea de Miorița”, „despărțirea de Goethe” și „despăr­țirea de Noica”, iată că a venit și despărțirea de pă­rinți. Căci, într-a­de­­văr, atunci când filiația se delimitează de paternitate, ia naștere cercetarea „obiectivă” sau spiritul „științific”. Atunci când fiul îi cercetează și-i apreciază „științific” pe părinți, se poate merge, după cum vedem, până la „iertarea” lor de către fiu.

Dar în ce poate consta această „iertare”? Trebuie să observăm că admiratorii și „binevoitorii” recenți pretind că-l iubesc pe Părintele Stăniloae, că-i admiră opera și-l socotesc un mare teolog, dar nu-i pot trece cu vederea unele greșeli „impardonabile”, pentru care însă poate fi „iertat”. În această situație, întrucât nu există părinți perfecți, urmează (conform „rigorii” și „onestității” acestor autori) că trebuie să-i „iertăm” pe părinții noștri că - deși ne-au dorit și s-au sacrificat pentru noi - totuși ne-au născut fără consimțământul nostru, în condiții modeste, cu șanse mici, au avut defecte indiscutabile, au fost marcați de timpul lor, n-au fost „chiar așa de sfinți” chiar dacă au fost sfinți, și n-au fost părinți perfecți chiar dacă au fost părinți sacrificiali. Ideea „generoasă” de „a-i ierta” pe Părinți pentru că au fost numai eroi, genii, sfinți sau coloane eterne ale spiritualității ro­mâ­nești, și nu părinți absoluți, nu este însă o subtilă rezolvare, ci numai o subtilă inducere în eroare și o infamie la adresa Părintelui și a părinților.