Despre Patriarhul Daniel, așa cum l-am cunoscut

Pe Părintele Patriarh Daniel l-am întâlnit la Sibiu, unde am urmat în aceiași ani (1970-1974) cursurile Institutului Teologic din acest oraș încărcat de istorie. Anul 1970 a fost primul an în care puterea comunistă a ridicat restricția asupra numărului de studenți teologi, așa încât au fost admiși peste 200 de tineri, majoritatea cu diplomă de bacalaureat, alții, absolvenți de seminar. Ne-am bucurat de profesori distinși ca Isidor Todoran, Nicolae Neaga, Grigorie Marcu, Ioan Zăgrean, Dumitru Călugăru, Milan Șesan şi Mircea Păcurariu.

Colegul nostru Dan-Ilie Ciobotea s-a remarcat în toți anii de studii ca fiind cel mai bun, înzestrat de Dumnezeu cu o inteligență sclipitoare și cu o evlavie pilduitoare. Mi-amintesc că în zilele când se săvârșea Sfânta Liturghie la capela institutului, slujba se prelungea uneori până după începerea primei ore de curs. Cei mai mulți studenți plecau înainte de sfâr­șitul Liturghiei pentru a participa la primul curs, niciodată însă câțiva, în frunte cu Dan Ciobotea! Parcă văd și acum cum scria fratele Dan în caietul său de notițe, pe pagina cursului de la care ­lipsea: SFÂNTA LITURGHIE! Mi-amintesc cu drag de pelerinajele pe care le făceam la mănăstiri din țară, însoțiți de părintele Mircea Păcurariu, profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, în urma cărora Dan scria câte un reportaj pentru revista „Mitropolia Ardealului”. Mi-amintesc de asemenea de simpatia multor studenți față de Oastea Domnului, interzisă de puterea comunistă. Prin anii 1972-1973 am participat cu fratele Dan la o nuntă de ostași din Batiz, județul Hunedoara, la care se adunaseră câteva sute de persoane cărora le-a vorbit cu multă însuflețire despre sfințenia familiei creștine. Tot din vremea studiilor, îmi amintesc de felul în care știa să aducă bună dispoziție între colegi printr-un spirit de observație subtil și un umor rafinat, calități care îl însoțesc și astăzi.

După terminarea studiilor teologice, drumurile noastre s-au despărțit: Dan a urmat cursurile de doctorat la București sub îndrumarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, iar eu am devenit preot la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Mai târziu, în 1983, doctorand fiind la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, am făcut, împreună cu studenți ai institutului, o vizită la Institutul din Bossey, Elveția, și am participat la un curs de spiritualitate ortodoxă ținut de profesorul Dan-Ilie Ciobotea. Am fost cu toții impresionați de calitatea cursului, unul din colegi exprimându-se: „Un vrai témoignage de l’Orthodoxie en Occident!”.

În nici o eparhie din țară nu s-a lucrat atât de intens

În februarie 1990, am fost aleși în aceeași ședință a Sfântului ­Sinod ca Episcopi-vicari pentru Arhiepiscopia Timișoarei, respectiv pentru Arhiepiscopia Sibiului. ­După câteva luni, Episcopul-vicar Daniel a devenit Mitropolit al Moldovei și Sucevei, unde a desfășurat o impresionantă lucrare liturgică, misionară și socială, întemeind ­sute de parohii și de mănăstiri noi, punând piatra de temelie pentru sute de biserici, deschizând ­Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, cantine sociale și centre medicale, inclusiv Spitalul „Providența”, creând, de asemenea, o mass-media bisericească de mare folos pentru misiunea Bisericii. În nici o eparhie din țară nu s-a lucrat atât de intens ca la Iași! În Sfântul Sinod, Mitropolitul Daniel s-a dovedit a fi un om cu un profund simț al colegialității, venind mereu cu soluții inspirate la problemele dificile dezbătute.

M-am bucurat de instalarea pe care Mitropolitul Daniel mi-a făcut-o, în numele Sfântului Sinod, la München, în 5 iunie 1994, ca primul ierarh al noii Mitropolii Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord. În cuvântul său cu acest prilej spunea: „În Europa de astăzi, confruntată cu secularizarea vieții, când omul modern, grăbit și împrăștiat sufletește nu mai găsește timp și putere ca să se roage, este mare nevoie de păstori duhovnicești care să aibă o bogată experiență a rugăciunii, pentru a-i putea convinge pe oameni că rugăciunea, viața liturgică și sacramentală sunt izvor de iubire curată față de Dumnezeu și față de semeni, izvor de pace și bucurie, o forță spirituală care înnoiește pe om și îl ajută să lupte cu greutățile vieții”.

M-am bucurat, de asemenea, că Mitropolitul Daniel a făcut parte din delegația de ierarhi, însoțitori ai Patriarhului Teoctist la prima sa vizită în Germania pentru hirotonia întru arhiereu a Preasfinţitului Sofian Brașo­veanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei noastre (21 mai 2003).

M-am bucurat, mai ales, de alegerea sa, în 2007, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, alegere care s-a dovedit a fi provi­dențială. În cuvântul rostit la întronizare cerea cu lacrimi în ochi ajutorul ierarhilor, preo­ților și credincioșilor întru slujirea Bisericii și mulțumea „și celor ce ne încurajează și celor ce ne critică, dacă totul este spre folosul mântuirii credincioșilor și spre binele Bisericii. Când greșim, trebuie să ne pocăim, să cerem iertare și să ne îndreptăm, iar când facem binele, rugăm să fim ajutați și mai mult, cu fapta, tot spre binele vieții și lucrării Bisericii”.

Grija Preafericirii Sale față de românii din diaspora

Despre misiunea și realizările sale ca Patriarh se pot scrie cărți întregi. Amintesc doar grija Preafericirii Sale față de românii din diaspora. Încă din primul an de patriarhat, Sfântul Sinod a înființat patru eparhii noi: pentru Europa de Nord, pentru Italia, pentru Spania și Portugalia și pentru Australia și Noua Zeelandă. Mai târziu, în 2024, au fost înființate Eparhia pentru Marea Britanie și Irlanda de Nord și cea pentru Irlanda și Islanda. În iunie 2009, Preafericirea Sa sfințește noile biserici românești din ­Salzburg și Viena, iar în iulie același an resfințește catedrala arhiepiscopiei de la Paris, precum și biserica din lemn de la reședința Înaltprea­sfin­țitului Iosif, de la ­Limours. Tot acum, la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, primește titlul de „Doctor honoris causa”. În 2011, pune piatra de temelie pentru Centrul Bisericesc Român din München.

Pe linie bisericească, românii ortodocși din Occident sunt apre­ciați și ajutați de autoritățile bise­ricești locale și datorită perso­nalității Patriarhului nostru, om luminat și deschis spre dialog, care reprezintă cu cinste un popor ­evlavios, inteligent și ospitalier ca puține alte popoare. De aceea primim lăcașuri de slujire peste tot unde avem nevoie. Iar acestea sunt cu sutele!

Grija părintească față de românii plecați în străinătate se arată și prin aceea că Preafericirea Sa a instituit încă din anul 2009 „Duminica migranților români”, celebrată în prima duminică după praznicul Adormirii Maicii Domnului, prilej cu care adresează un mesaj românilor de pretutindeni. Iată ce spunea Preafericirea Sa în mesajul din anul 2023: „Cu multă dragoste părintească, îi îndemnăm pe toți românii care trăiesc departe de țară să rămână permanent în contact cu cei dragi rămași acasă…, astfel încât distanțele geogra­fice mari să nu producă îndepărtare sufletească sau ­înstrăinare spirituală a unora față de alții și să se păstreze unitatea familiei”. Iar în mesajul din acest an spune: „Vă îndemnăm să păstrați cu sfințenie limba, credința și identitatea noastră românească. Să nu uitați că rugăciunea, iubirea față de părinți, de neam și de Dumnezeu nu cunosc hotare. Oriunde v-ați afla, rămâneți fii ai aceleiași ­Biserici și ai aceluiași neam ­binecuvântat”.

Biserica este singura instituție în diaspora care-i ține pe români laolaltă

Într-adevăr, Biserica este singura instituție în diaspora care-i ține pe români laolaltă, se în­grijește de mântuirea lor, oferindu-le un spațiu comunitar de rugă­ciune, dar și de păstrare a iden­tității lor de neam cu toate valorile lui: istorie, limbă, cultură și tra­diții. Diaspora românească numără în prezent peste opt milioane de persoane, mai mult de o treime din populația României. Ea este o binecuvântare pentru țările în care românii trăiesc și muncesc, dar și o mare pierdere pentru țara noastră și poporul român, ame­nințat în însăși supra­viețuirea lui. De aceea, datoria noastră, a celor care slujim în străinătate, este de a susține acțiunile instituțiilor românești de revenire a românilor în țara lor.

La întronizarea ca Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel mărturisea că este conștient „de cât de mare și sfântă este responsabilitatea de Părinte duhovnicesc și arhi­păstor al Bisericii Ortodoxe Române, o sarcină grea purtată pe umeri slabi”. O cruce cât toată țara! Cineva spunea cu dreptate că „orice înălțare care nu e înălțare pe Cruce este orgoliu căzător, salt în gol, răstignire cu capul în jos”. Din darul lui Dumnezeu, Patriarhul nostru poartă cu vrednicie crucea întregii Biserici și a poporului român de pretutindeni cu care se identifică precum oarecând Apostolul Pavel, care mărturisește: „Aș dori să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei cei de un neam cu mine, după trup” (Romani 9, 3). Patriarhul nostru nu uită maxima patristică: „Totul este har”, căci „ce ai pe care să nu-l fi primit, iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit” (I Corinteni 4, 7), dar și că harul este exigent pentru că „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Luca 12, 48). Orice har primit așteaptă împreuna-lucrare cu el, altfel harul nu rodește. Dar chiar și osteneala noastră este tot lucrarea harului: „M-am ostenit mai mult decât toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10). De aceea, „mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele” (II Corinteni 11, 30), „căci când sunt slab atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Cu toate criticile și judecățile care i se aduc, Patriarhul nostru stă drept, nu coboară de pe cruce, căci dacă Mântuitorul ar fi coborât de pe cruce când oamenii Îl huleau, cine ar fi mântuit lumea?

Patriarhul Daniel intră în istorie mai cu seamă prin edificarea Catedralei Mântuirii Neamului, dorită de marele Eminescu și de toți înaintașii săi pe scaunul patriarhal. Iată că, prin darul lui Dumnezeu, aceasta va fi sfințită acum, la împlinirea a 100 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie.

Cu prilejul împlinirii a 18 ani de patriarhat, ne rugăm Mântuitorului Hristos, Arhiereul Cel veșnic, să reverse și mai îm­belșugat harul Său peste Prea­fericirea Sa și să-l păzească întru mulți ani!