Despre puterea medicală

Unul dintre cele mai gingaşe subiecte din zilele noastre este relaţia medic-pacient şi acest lucru se vede din modul în care aceasta este tratată în publicaţii şi la televiziune.

De-a lungul timpului, această relaţie a evoluat de la o epocă la alta. În secolul al XVIII-lea, puterea şi prioritatea în luarea deciziilor aparţinea pacientului şi nu medicului care se afla la patul şi la domiciliul bolnavului. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX a apărut medicina instituţionalizată în care actul medical se desfăşura în spitale şi clinici, locul în care medicul era cel care stabilea „regulile jocului“, deţinând puterea în relaţia terapeutică. Secolul XX şi începutul de secol XXI găseşte interacţiunea medic-pacient mediată de o diversitate de aparate şi tehnologii medicale din ce în ce mai sofisticate, ceea ce determină scăderea comunicării cu medicul şi slăbeşte cooperarea la tratament. Este recunoscut faptul că există o seducţie a puterii în relaţia terapeutică şi medicul are, uneori, dorinţa de a-şi exercita puterea în căutarea statutului care îi conferă notorietate, prestigiu şi chiar iluzia de a fi atotputernic. De aceea, este necesară o continuă analiză, însoţită de capacitate autocritică, pentru a se evita eventualele derapaje. Diferitele manifestări internaţionale pe această temă, la care am luat parte, au creionat cinci stiluri de diagnosticare: de la cel în care medicul ascultă pasiv relatarea pacientului, până la cel în care medicul este hiperactiv, supunând pacientul unor investigaţii extinse. În acest context, îmi aduc aminte cu plăcere, cum foştii mei studenţi, acum medici în Israel, îmi povesteau despre succesele lor la consultaţii, deoarece aveau răbdare să asculte bolnavii, în timp ce colegii lor, pregătiţi în Israel, îi trimiteau pe aceştia direct la investigaţii şi analize. Şi în cazul deciziilor terapeutice există variate stiluri, plecând de la cel acceptat actualmente, de a stabili tratamentul împreună cu pacientul, până la stilul autoritar, în care medicul ia toate deciziile şi emite instrucţiuni asupra cărora pacientul nu are nici o putere. În legătură cu puterea terapeutică, există, la nivel social, o tendinţă de condamnare a acesteia. Se observă o campanie sistematică de denigrare a corpului medical, care, combinată cu remunerarea ridicolă a personalului sanitar, au dus la realitatea tristă ca România să ocupe ultimul loc în Uniunea Europeană (UE) în ceea ce priveşte numărul de medici. România are cu o treime mai puţin personal medical la mia de locuitori faţă de media Uniunii Europene, iar dintre cadrele pregătite de universităţile de medicină, multe părăsesc ţara şi din motivele mai sus enumerate. O altă problemă perpetuă pentru pacienţi constă în epuizarea unor medicamente esenţiale, cu toate eforturile financiare ale statului român, eforturi care se dovedesc totuşi insuficiente. Şi acest fapt se reflectă indirect asupra relaţiei medic-pacient, îngustând posibilităţile medicului de a gestiona în sens pozitiv relaţia sa cu bolnavul. Fragilizaţi psihic de suferinţa cronică, unii pacienţi devin agresivi, subminând astfel relaţia terapeutică de încredere şi respect reciproc şi ducând-o până la conflict. În final, se impune o precizare legată de puterea medicală. După cum sublinia Ion Vianu, puterea medicală este „singura care nu aspiră să se sporească pe ea în detrimentul celuilalt“. În felul acesta, puterea medicală este în beneficiul bolnavului, mobilul profund al acesteia fiind dorinţa de îngrijire şi de vindecare a pacienţilor.