Despre renunţare, un cuvânt al avvei Antonie

Monahismul pentru avva Antonie însemna, între altele, lepădarea totală de bunurile materiale, de avere. Un bun exemplu în acest sens găsim în apoftegma 20: "Un frate, după ce s-a lepădat de lume şi a împărţit averile sale săracilor, ţinând puţin pentru sine, a mers la avva Antonie. Şi de aceasta, înştiinţându-se bătrânul, a zis lui: De voieşti să te faci călugăr, mergi în satul acela şi cumpără carne, şi pune-o împrejurul trupului tău gol, şi aşa vino aici. Şi făcând aşa, câinii şi păsările rupeau trupul lui. Şi venind el la bătrânul, îl întreba de a făcut cum l-a sfătuit. Iar acela arătându-i trupul rupt, zice Sfântul Antonie: Cei ce se leapădă de lume şi voiesc să aibă bani, aşa se rup fiind luptaţi de draci".

Fără să fie un extremist, după cum a dovedit în numeroase rânduri, Sfântul Antonie nu acceptă jumătăţi de măsură când vine vorba despre lepădarea de posesiuni. În Sfânta Scriptură, pilda bogatului nebun oferă un exemplu (extrem) de idolatrizare a averii. De bună seamă că nu era cazul acestui frate care venise la avva Antonie. Mai degrabă s-ar putea face o paralelă, dar şi aceasta imperfectă, cu Anania şi Safira, din cartea Faptele Apostolilor (cap. 5). Asemănarea nu este perfectă deoarece Anania şi Safira mint în legătură cu banii pe care i-au obţinut din vânzarea ţarinei, ceea ce nu este cazul în istorisirea noastră. Ceea ce totuşi au în comun cele două întâmplări este ceva profund uman. Avem nevoie să ne construim siguranţa, nu ne putem cu uşurinţă lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Chiar fără să idolatrizăm averea, aceasta ne conferă iluzia siguranţei. Altfel spus, câtă vreme avem posesiuni suficiente, Dumnezeu pare dispensabil. Tocmai din acest motiv spune Mântuitorul că nu putem sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui Mamona. Siguranţa este rezultatul încrederii: în siguranţă te simţi lângă cineva în care ai încredere. Bazându-ţi siguranţa pe posesiuni, încetezi să mai ai încredere în Dumnezeu. Iar credinţa nu înseamnă asumarea la nivel intelectual a unui set de convingeri obligatorii. A avea credinţă, sublinia teologul grec Christos Yannaras, înseamnă a te găsi într-o relaţie de încredere cu Dumnezeul cel personal. Aşadar, fratele care vine la bătrânul Antonie, deşi s-a lepădat de lume, dându-şi averile săracilor, risca în continuare foarte mult. Fără să renunţe cu totul la bogăţie îşi periclita credinţa. De aici nevoia ca Antonie să îl pună pe novice la acea probă dificilă, pentru că în lipsa credinţei bunurile pământeşti de care ne alipim atrag ispitele şi aţâţă războiul duhovnicesc.