Despre uitare

Există în rânduiala rugăciunilor de dimineaţă din ceaslov, spre final, o rugăciune adresată Maicii Domnului. În ea cerem Născătoarei de Dumnezeu, printre altele, să izgonească de la noi uitarea. Înseamnă că uitarea nu este îngăduită unui creştin. De ce ar fi ceva rău să uităm? E vreodată bună uitarea? În ce circumstanţe? Am căutat un răspuns la toate aceste întrebări.

 

Amnezia este dezastruoasă pentru orice făptură omenească. Să nu mai ştii cine eşti, să nu-ţi recunoşti rudele, să nu ai un trecut e tot ce poate fi mai îngrozitor pentru fiecare dintre noi. Lipsa memoriei te degradează ca om. Dar nu cred că la aceasta se referea textul rugăciunii în mod expres, ci la altceva.

 

Pentru orice om, dar mai ales pentru un botezat creştin, duşmanul numărul unu este uitarea. Uităm că vom muri, uităm că vom da un răspuns. Uităm sau ne facem că nu ştim că viaţa unui prunc încă nenăscut nu este viaţa noastră, ci e viaţa lui Dumnezeu, iar mama doar o găzduieşte. Uităm mai mereu că Hristos este Domnul şi Stăpânul nostru, Care pururea ne vine în ajutor. Uitarea aduce cu sine  amorţirea, nesimţirea, indiferenţa.

 

Mai e un lucru. Raportul dintre iertare şi uitare. Atunci când cineva îţi face rău, ceea ce e mai important pentru ca legătura dintre tine şi el să nu se deterioreze nu e atât uitarea acelei fapte, cât iertarea celui ce ţi-a greşit. Simpla uitare nu e decât ascunderea gunoiului sub preş, şi nu arucarea acestuia afară din casă. Dar nici „te iert, dar nu te uit” nu e de aplicat. Când îi spui cuiva asemenea cuvinte, înseamnă că de fapt nu l-ai iertat, ci ai un resentiment faţă de el, o răzbunare care se cere împlinită.

 

Într-o singură ipostază nu vom greşi dacă vom uita, şi anume cu privire la faptele bune săvârşite faţă de aproapele nostru. (Augustin Păunoiu)