Despre urgenţa redescoperirii apologeticii ortodoxe

Facultăţile noastre de teologie ortodoxă fac cunoscută studentului o disciplină care poartă numele de apologetică (sau teologie fundamentală), unii concepând-o ca fiind acea ştiinţă (teologică) a apărării adevărurilor de credinţă cu ajutorul argumentelor raţionale.

O astfel de apologetică este puţin productivă teologic. În primul rând, la modul practic, ce apologie poate fi mai încărcată de eficienţă duhovnicească, cea care propune o argumentare raţională a credinţei sau cea care este demers de mărturisire existenţială, şi deci de împărtăşire celuilalt din realitatea pe care Dumnezeu ţi-o descoperă? Să preferăm apologetica ca "ştiinţă" a apărării realităţii lui Dumnezeu prin exerciţiul exclusiv al inteligenţei noastre, pentru că celălalt refuză gestul credinţei, sau ca "teologie" - lucrare vie a lui Dumnezeu în noi, prin prezenţa harului chemat să înnobileze săracele noastre competenţe omeneşti, "să plinească cele neputincioase", dând putere acolo unde singuri nu facem faţă? Apologeţii Bisericii ne apar mai curând martori (dumnezeieşti) şi nu avocaţi (cu argumente omeneşti). Lupta cu necredinţa celuilalt, cu alte cuvinte, cu absenţa harismei de a crede în Dumnezeu, nu este dusă de apologeţi prin argumente exclusiv raţionale, ci operând inspirat în ceilalţi o deschidere prin şi către harul lui Dumnezeu. Putem şti aceasta citind apologiile scrise în viaţa Bisericii. În primii ani de facultate de teologie, oricine află de existenţa unei perioade a Bisericii primare numită a apologeţilor de limbă greacă şi de limbă latină, de ce nu s-ar face gestul firesc de a asocia disciplinei "apologetică" descoperirea, ca să nu spunem aprofundarea teologică a acestor mărturii? Bernard Pouderon, cercetător occidental în domeniul patrologiei, observă că apologiile au fost scrise în Biserică ad externos, pentru a convinge, denunţa, respinge, explica. Toate au în comun dorinţa de a prezenta celuilalt (prin acesta din urmă înţelegând autorităţi, public păgân sau evrei, eventual eretici) doctrina sau viaţa comunităţii creştine, de a încerca stabilirea cu el a unei forme de dialog, fie acesta şi polemic. Apologiile se disting astfel de lucrările ad internos, de diversele tratate şi omilii destinate educării şi confortării în credinţa lor a membrilor noii comunităţi. Aprofundarea unei astfel de literaturi ar fi un prim pas spre descoperirea apologeticii ortodoxe. Un pas imediat următor ar fi să conştientizăm că lucrarea apologetică nu se rezumă la această perioadă a Bisericii primare. Apologetica priveşte o dimensiune de mărturie eclesială perpetuă. Este suficient să citim Triadele Sfântului Grigorie Palama din secolul al XIV-lea pentru a observa că au fost scrise întru "apărarea sfinţilor isihaşti". Ele sunt deci apologii, având nobila misiune de a da mărturie despre buna lucrare a isihaştilor, respectiv despre natura teologiei în contextul în care exista riscul confuziei de competenţe între demersul teologic şi cel ştiinţific sau filosofic. Mărturia sfântului este fundamentată pe distincţia între energiile necreate dumnezeieşti şi energiile create, cu alte cuvinte între ceea ce ţine de o acţiune a harului lui Dumnezeu în om şi ceea ce ţine strict de competenţele sale naturale. Aici se află şi esenţa demersului apologetic: nu atât demersul de înzestrare cu cunoştinţe venite prin educaţia profană, în care mulţi dintre apologeţi excelau, ci chipul inspirat de Dumnezeu prin care aceste cunoştinţe au putut servi edificării teologice a celorlalţi. Apologetica ortodoxă ar trebui deci să aibă ca preocupare fundamentală descoperirea chipului în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat prin aceşti oameni în contextele diferite de ordin geografic, cultural, ideatic, prin lectura duhovnicească a produsului specific al inspiraţiei acestora care sunt apologiile. Apologeţii erau conştienţi că sursa lor de inspiraţie nu era constituită din aptitudinile lor omeneşti. Suntem aici departe de eventuale metode sau strategii de apărare prin care un avocat ar încerca cu tot dinadinsul să convingă pe ceilalţi prin intermediul unei înţelepciuni pe care Sfântul Apostol Pavel nu se sfieşte să o numească "a lumii" (I Cor 1, 20). Cuvântul Mântuitorului este foarte precis: "când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde (cum vă veţi apăra, n.n), sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi" (Lc 12, 11-12). Adevăratul izvor al apologiei de natură eclesială este Duhul Sfânt. El îi transformă pe creştini în apologeţi, în "guri" ale Duhului Sfânt, Care este primul şi adevăratul Apologet al Bisericii. A rezuma deci apologetica la o disciplină ştiinţifică înseamnă a-ţi permite să tratezi lucrarea Duhului cu uneltele ştiinţei, inadecvate în a da seama de manifestarea necreatului în interiorul creatului. (Re)descoperirea apologeticii ortodoxe necesită o inspiraţie hrănită liturgic. Duhul mărturisirii lui Dumnezeu este gestul Cincizecimii, răspuns eficient la babilonia captivităţilor noastre de tot felul. A stărui deci întru Cincizecimea repetată fără încetare care este dumnezeiasca liturghie, prin care Duhul Sfânt se pogoară "peste noi (şi peste aceste daruri)", înseamnă a-I încredinţa lăuntric Duhului competenţele noastre omeneşti, perfectibile, spre a servi mărturiei pe care El să o binevoiască prin noi. Am participa astfel la răstignirea apologeticii ca disciplină ştiinţifică menită să fixeze cu precizie de insectar acele "argumente" intelectuale care să-L facă pe Dumnezeu credibil lumii de azi, şi respectiv la învierea ei ca gest inspirat de teologie prin care s-ar opera în chip misterios minunea trecerii lui Hristos prin uşile încuiate ale propriilor noastre închisori conceptuale, deschizând sufletele către libertatea de credinţă oferită prin Duhul Sfânt.