Desuetul scris de mână

Una dintre pasiunile mele, reprimate însă de cele mai multe ori, este să-mi cumpăr pixuri din librării. E o senzaţie inegalabilă. Uneori, e chiar un motiv serios de a ieşi din casă şi a face o plimbare prin oraş. Ciudat este următorul lucru: intru în librărie, privesc realmente înfometat rafturile doldora de pixuri care mai de care mai ochioase şi, totuşi, nu cumpăr nici unul. De ce? Pentru că, în secunda imediat următoare gestului de a atinge un pix sau un bloc-notes, îmi aduc aminte de tastatura şi monitorul computerului de acasă. În acel moment, renunţ cu părere de rău la siluetele subţiri şi colorate ale micilor unelte de scris, la caietele cu arc, bloc-notes-urile de dimensiuni perfecte pentru a fi puse seara pe mica noptieră de lângă pat şi ies din librărie, urmărit de privirea circumspectă a vânzătorilor care, cu siguranţă, mă cred un pierde-vară obsedat de răcoarea şi liniştea papetăriei. Ei nu îşi imaginează probabil nici un moment micul război interior care mă macină în drumul de întoarcere spre casă. Şi, mai ales, părerea de rău care mă cuprinde. Într-o vreme, scriam pe un caiet, seara, aşezat în pat. Aveam şi o mică superstitiţie, în sensul că nu începeam nici o povestire decât pe o pagină nou-nouţă, albă, fără nici o mâzgălitură anterioară. Apoi, cu ciornele astfel create, mă adânceam într-un internet-cafe şi copiam cu un aer conspirativ însemnările de pe foi în memoria căsuţei de email. După această migăloasă operaţiune, hârtiile mototolite de atâta foială prin buzunare le introduceam într-un plic, spre păstrare. Am acasă plicuri întregi cu foi de matematică ce conţin careuri de cuvinte încrucişate create de mine prin anii â99, 2000, 2001… fireşte, alături de tăieturile din ziarele în care le publicasem. Ciornele scrise în computer n-au nici o noimă. Nu le poţi răsfoi, nu le poţi vedea suportul îngălbenit de vreme al celulozei. Categoric, tastatura te ajută să creşti în eficienţă, în viteza de scriere. Dacă vrei să ştergi un cuvânt, o poţi face fără a lăsa urme, pe când aceeaşi operaţiune efectuată pe hârtie se soldează cu rămânerea „trupului“ acestuia pe coala de luptă. Dacă aş locui într-un spaţiu izolat şi aş şti că trăiesc 100 de ani, probabil că aş fi tentat să scriu cu o pană înmuiată în cerneală. Dar aşa, ritmul de viaţă al secolului actual mă grăbeşte către comoditatea şi viteza computerului. Din păcate, îndemânarea degetelor dată de îndelungul exerciţiu al tastării mi-a transformat falangele în unelte stângace în ceea ce priveşte scrisul de mână. Până şi semnătura mi-a devenit mai mult decât indescifrabilă.

În urmă cu ceva timp, am descoperit o scrisoare între paginile unei cărţi din biblioteca oraşului. Erau câteva rânduri adresate probabil unei studente venite să înveţe carte la oraş. Nici o vorbă mare în acea scrisoare, doar obişnuitele „noutăţi“ de acasă. Lectura mea placidă avea să fie zdruncinată de un cuvânt aflat scris undeva, modest, în josul paginii. Un cuvânt atât de simplu, dar, aşa cum apărea el, timid, m-a făcut să tresar. În loc de semnătura, de un nume, scria doar atât: „Mama“.