Dezbateri academice din secolul al XIX-lea legate de portretul lui Ștefan cel Mare și Sfânt

În veacul naționalităților, al curentului romantic și, totodată, în epoca în care românii și-au făurit un stat independent, trecutul și simbolurile sale au reprezentat adeseori repere necesare pentru a le oferi contemporanilor acelor mari prefaceri dovezi că nimic nu era imposibil, iar faptele unor domnitori precum Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul confirmau acest lucru. Recursul la trecutul glorios și la eroii săi a reprezentat un mijloc prin care, în scrierile lor, personalități de talia lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu ori Mihai Eminescu au trezit conștiința națională și au oferit imboldul spre acțiune.

Din aceste considerente, într-o epocă în care utilizarea litografiei și mai târziu a fotografiei și răspândirea cărților tipărite a fost tot mai mare în rândul românilor avizi de cunoaștere și lectură, figurile marilor voievozi au început să fie tot mai populare și să fie inserate în manualele școlare, expuse în clădirile instituțiilor, în casele particulare ori chiar să fie transpuse sub formă de statui și busturi în spațiul public. Evident, portretul lui Ștefan cel Mare și-a avut în epocă o mare popularitate. Reconstituirea chipului domnitorului se baza pe descrierile cronicarilor ori pe cele câteva imagini, nu foarte bine conservate de pe frescele unde acesta fusese zugrăvit în calitatea de ctitor.

Portretul domnitorului realizat de Asachi

Pe la 1850, Gheorghe Asachi a pus în circulație o versiune a unui astfel de portret pe care el l-a desenat și în care voievodul era înfățișat cu barbă. Asachi utilizase ca model portretul lui Ștefan cel Mare și Sfânt de la biserica din Bădeuți, însă fresca de aici fusese restaurată, iar pictorii moderni au deturnat imaginea inițială și pentru că bărbile erau la modă în acele decenii i-au adăugat și ei una chipului voievodului. Asachi sintetizase infor­mațiile după această frescă, dar și din descrierile din Letopisețul Țării Moldovei, şi fiind talentat la desen, a executat un portret al domnitorului Ștefan cel Mare. De ce făcuse Gheorghe Asachi acest demers?

Răspunsul trebuie căutat în inițiativa pe care caimacamul Moldovei, Theodor Balș, a avut-o în 1856 de a realiza o statuie din bronz a lui Ștefan cel Mare, iar fondurile necesare să fie strânse prin subscripție națională. Caimacamul venise cu acest proiect și din dorința de a strânge capital politic care să-i aducă domnia Moldovei. Gheorghe Asachi i-a trimis caimacamului portretul pe care îl schițase împreună cu un memoriu, iar acesta și le-a însușit. Moartea bruscă a lui Theodor Balș și instalarea lui Nicolae Vogoride, care nu a mai susținut proiectul, au dus la abandonarea acestei inițiative. Totuși litografia lui Asachi a rămas și a circulat ani buni. Cu ocazia sărbătorii de la 1871 de la Putna s-a readus în atenția publică proiectul unei statui a voievodului și, din nou, s-a inițiat o colectă publică. Odată strânși banii, a fost înaintată la Paris comanda unei impunătoare statui a domnitorului. Evident, documentația lui Gheor­ghe Asachi a fost cea care a stat la baza executării comenzii.

Descris de contemporanii săi drept omul cel mai distins, prudent în cuvinte și măreț în fapte, mintea cea înțeleaptă și neadormită în investigațiuni științifice, o personalitate a Bisericii Ortodoxe din spațiul românesc, episcopul Melchisedec Ștefănescu a întreprins, în anul 1881, o călătorie la Cernăuți și acolo a avut privilegiul de a descoperi, la Mitropolia Ortodoxă, o lucrare de o frumusețe aparte, dar și de o mare valoare pentru istoria noastră, Tetra­evanghelul ce fusese realizat la 1473 și adăpostit la Mănăstirea Humor, care, după o istorie tumultuoasă, a fost dus spre finalul secolului al XVIII-lea la Cernăuți, stând în anonimat până la sosirea episcopului Melchisedec.

Parcurgerea acestui artefact de prim rang al istoriei noastre medievale, aflat într-o stare de conservare foarte bună, i-a oferit ierarhului ocazia de a vedea un chip al domnitorului diferit de versiunea oarecum artistică realizată de Gh. Asachi. Ca atare, după revenirea de la Cernăuți, Melchisedec Ștefănescu a pus în discuția celui mai înalt și prestigios for științific acest fapt și a cerut ca Academia Română să se pronunțe asupra acestui subiect. Dezbaterea inițiată în 1881 a fost una neașteptat de furtunoasă, dar și de durată, întinzându-se până la începutul anului următor. D.A. Sturdza, Grigore Tocilescu, V.A. Urechia, Bogdan Petriceicu Hasdeu și, desigur, episcopul Melchisedec Ștefănescu s-au numărat printre personalitățile care au fost active în cadrul acestei teme. Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost cel care a contestat și a argumentat asupra noii perspective a portretului lui Ștefan cel Mare, susținând printre altele că putea fi portretul altui domnitor. Grigore Tocilescu a argumentat în sprijinul ideilor înaintate de Melchisedec Ștefănescu și a arătat că mai există un portret similar pe un epitaf de la Mănăstirea Putna și altul pe un patrafir de la Dobrovăț. Pe baza acestor dovezi, Academia Română s-a pronunțat, în ședința din 23 februarie 1882, iar chipul marelui voievod, pe care societatea românească a acelor vremuri l-a acceptat, a fost acela rezultat din interpretarea corectă a episcopului Melchisedec Ștefă­nescu. Ședința Academiei se încheia cu cuvintele rostite de Nicolae Ionescu: „Onorile ședinței sânt ale D-lui Hasdău căci, cu imparțialitate, a recunoscut față cu probele aduse temeinicia convincțiunei noastre”.

„Barbiști și anti-barbiști”

Glumind pe seama acestei dispute, ziarul „Telegraful Român” scria în numărul din 27 martie 1882 următoarele rânduri pe care le preluase din ziarul bucureștean „Românul”: „Cu sau fără barbă? That is the question. Rareori a putut pricinui acest apendice masculin al unui om atât sgomot cât s-a iscat acum de curând cu ocazia descoperirei portretului lui Ștefan cel Mare la Cernăuți, de către P. S. S. părintele Melchisedec. Publicul, carele s-au ocupat cu grije de această cestiune și discuția a pătruns chiar în sânul Academiei, care nu a întârziat a se împărți în două tabere: barbiști și anti- barbiști. Câtva timp lupta a părut neotărîtă și lumea începuse să se teamă că vom avea doi Ștefani, unul cu barbă, altul fără barbă, ceea ce ar fi fost cam supărător. Din fericire însă lucrurile s-au împăcat și savantul corp s-a pronunțat în unanimitate pentru un Ștefan fără barbă”.

Un an mai târziu, în 1883, episcopul Melchisedec Ștefănescu a publicat în „Revista pentru istorie, archeologie și filologie” un articol, intitulat „Vechiul portret al lui Ștefan cel Mare”, în care a istorisit povestea acestui portret și a descris chipul domnitorului apropiat de cel pe care îl cunoaștem astăzi cu toții din cărțile de istorie ori din alte lucrări ilustrate. Însă un singur lucru n-a mai putut fi schimbat, statuia domnitorului care fusese comandată în Franța și fusese executată de către sculptorul Emmanuel Frémiet așa cum primise comanda pe baza schiței lui Gheorghe Asachi. Statuia ecvestră a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt a fost inaugurată la Iași, în ziua de 5 iunie 1883, în cadrul unei ceremonii fastuoase.