Dezvoltarea motorie şi tonusul muscular la copil

▲ Pentru aprecierea dezvoltării normale a copilului este obligatorie evaluarea dezvoltării psihomotorii, intelectuale şi afective a acestuia ▲ O apreciere corectă a acestei dezvoltări impune urmărirea copilului în timp, o bună informare şi cunoaşterea mediului său familial ▲

Dezvoltarea psihomotorie, intelectuală şi afectivă reprezintă un proces complex, care se poate desfăşura la parametri optimi numai în condiţiile unei bune stări de nutriţie. La baza acestui proces stă maturizarea progresivă a sistemului nervos central. Mediul înconjurător poate avea un efect de stimulare sau de întârziere a achiziţiilor psihomotorii. Dezvoltarea se face în direcţia cefalorahidiană, începând cu susţinerea capului, ridicarea în mâini şi apoi în picioare. Secvenţialitatea acestor performanţe este aceeaşi pentru toţi copiii, dar vârsta la care sunt realizate este variabilă individual. Un rol esenţial în dezvoltarea psihică, emoţională şi a personalităţii copilului îl are relaţia strânsă cu mama sa. Lipsa afecţiunii materne, atât de necesară confortului psihic, alterează dezvoltarea personalităţii în toate compartimentele sale. Dezvoltarea motorie poate fi apreciată prin urmărirea evoluţiei următoarelor repere: poziţia, motilitatea, tonusul muscular şi reflexele. Poziţia normală a corpului şi a membrelor Poziţia copilului are o anumită valoare de apreciere şi interpretare, mai ales în prima copilărie. Nou-născutul îşi păstrează, pentru o scurtă perioadă de timp, poziţia din cursul sarcinii, apoi se menţine în mod normal în flexie, cu membrele superioare şi inferioare egal flectate (îndoite). Pe la două luni poziţia lui devine intermediară în semiflexie şi semiextensie. Poziţia definitivă în extensie apare după vârsta de trei luni. Motilitatea este iniţial reflexă, involuntară. Mişcările nou-născutului au un caracter viu şi limitat, sunt de scurtă durată, spontane şi de aspect vermicular. Pe măsura devoltării rapide a sistemului nervos central, mişcările copilului devin, treptat, conştiente. Apare motilitatea voluntară sau se dezvoltă în mod diferenţiat, în raport cu segmentele corpului. Motilitatea feţei, mai ales la sugarul mic, se identifică cu mimica, răspunzând prompt prin râs, plâns sau grimase la satisfacţii şi insatisfacţii. Dezvoltarea progresivă a mişcărilor membrelor superioare se produce de la rădăcina lor către extremităţi. Între 3-4 luni sugarul foloseşte umerii. La 4 luni el poate apuca cu mâna, poate ţine pumnul şi degetele desfăcute. După 6 luni poate prinde un obiect printr-o mişcare asemănătoare greblei, iar după vârsta de 8 luni poate prinde un obiect cu vârful degetelor, folosind şi mişcarea mâinii din articulaţie. Între 6-8 luni motilitatea trunchiului devine voluntară. Aproape de vârsta de doi ani, copilul se poate ajuta în mod egal de ambele mâini, apoi majoritatea devin dreptaci. 7% dintre stângaci rămân stângaci numai după vârsta de 4 ani. Între 5 şi 6 ani copilul devine capabil să diferenţieze mâna dreaptă de mâna stângă. Tonusul muscular reflectă dezvoltarea motorie normală a copilului. Aprecierea, la naştere, a maturizării sistemului nervos central se evaluează clinic şi prin studiul tonusului muscular al nou-născutului. Despre acesta însă veţi afla mai multe detalii în articolele următoare.