Dimensiunea istorică a Ortodoxiei

După 2.000 de ani de istorie a creştinismului, în condiţiile în care termenul Ortodoxie a căpătat în uzanţa limbilor de circulaţie un sens geo-politic şi cultural destul de precis şi în faţa unei Biserici care îşi spune ortodoxă chiar în titulatura oficială, istoricul are totuşi de răspuns la întrebările: ce face ca o Biserică să fie ortodoxă? Ce este din punctul de vedere al transformărilor istorice Ortodoxia? Care este sensul geo-cultural la care am făcut referinţă?

Voi începe cu ultima întrebare. Ortodoxia este forma tradiţională de creştinism practicată de popoarele sud-est europene şi de popoarele slave de pe teritoriul fostului Imperiu rus, care practică această credinţă în limbile de cult vechi (greacă şi slavonă) sau în limbi vernaculare (neogreaca, bulgara, sârba, româna, rusa etc.). În a-ceastă descriere nu mai apar, din lipsă de reprezentativitate demografico-politică, teritoriile şi popoarele patriarhiilor orientale, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, aproape cu desăvârşire măcinate de istorie.

Această descriere este epifenomenală, adică înregistrează o instanţă temporală dintr-un proces dinamic, astfel încât afirmaţia este adevărată numai pentru fragmentul de timp luat în consideraţie, nu însă pentru cel anterior, nici, cel mai probabil, pentru cel posterior.

Este evident că spaţiul rusesc nu făcea parte din tablou până la anul 1000, şi de fapt, pentru ansamblul pe care astăzi îl privim ca al slavilor de răsărit cu extensiile teritoriale asiatice ale modernităţii, vorbim abia după secolul al XVII-lea. În schimb, făceau parte din tablou patriarhiile orientale cu populaţii creştine numeroase şi prospere, chiar dacă supuse unui regim politic discriminator din punct de vedere religios, precum cel al Kalifatului sau al Imperiului otoman. De asemenea, asistăm astăzi la extinderea unor comunităţi religioase care se denumesc ortodoxe pe întreg globul, pornind de la necesitatea păstoririi unor diaspore naţionale până la misiunea printre popoarele-gazdă şi la formarea unor biserici ortodoxe locale noi. Prin creşterea constantă a numărului de credincioşi din aceste Biserici denumite încă ale diasporei şi prin scăderea numărului de credincioşi din teritoriile de tradiţie, ca urmare a regimurilor comuniste şi atee, sau ca urmare a secularizării şi globalizării, putem întrevedea apărând o nouă dimensiune geografică a termenului Ortodoxie.

Ce criterii mai stabile putem deci găsi pentru a defini Ortodoxia?

La o privire rapidă, ne întâmpină o serie de locuri comune, chiar clişee, despre ce şi cum ar fi Ortodoxia, produse mai ales de observatori occidentali, cum ar fi cezaropapismul, cu corolarul său medieval, mitul celei de a treia Rome, naţionalismul bisericesc, cu deviaţia sa politică în extrema dreaptă, misticismul liturgic şi monastic, citit ca fugă de lume, în cele din urmă o estetică blocată într-o viziune medievală, icoana şi limbajul iconografic aparent imuabil.

Formulate astfel, adică polemic şi de la mare depărtare, deci cu imprecizie şi superficialitate, aceste stereotipuri merită cu siguranţă respinse.

Producţia canonică a Bisericii a fost integrată în legislaţia imperială, iar însuşi adjectivul ortodox îşi are originea în legile imperiale, de la Theodosie până la Iustinian (Codex Iustinianus I, II, 12), care definesc astfel Biserica imperială deţinătoare a unor privilegii publice, spre deosebire de cei care datorită divergenţei lor dogmatice sunt lipsiţi de acestea. Dacă de-a lungul acestui mileniu rolul, cel puţin teoretic, al împăratului în Biserică este major şi inconturnabil, declinul Bizanţului a produs o teorie a autonomiei Bisericii faţă de puterea lumească, care să contracareze în planul ideilor realitatea ce s-a instalat imediat după căderea Bizanţului, a asupririi creştinilor în imperii de altă religie. Deznodământul acestei obişnuinţe a proximităţii faţă de puterea politică a fost o legătură intensă cu statul naţional, văzută ca expresie a unei organicităţi de teoreticienii naţiunii, condamnată ca ilegitimă prin termenul filetism de Sinodul constantinopolitan din 1872.

Dincolo de dezbaterea dogmatică a secolelor sinodale şi patristice, concentrată în anathematismele Sinodiconului Ortodoxiei, viziunea mistagogică a Liturghiei, formulată poetic şi fixată canonic în secolele VII-XI, a devenit elementul de unitate al ansamblului lumii ortodoxe. La această normă liturgică au contribuit cu prisosinţă marile centre monastice ale Orientului şi ale Bizanţului, promovând astfel o spiritualitate născută în sânul acestor comunităţi şi îndreptată către lumea de dincolo.

Pe de altă parte, rolul monahismului în formarea unui ethos ortodox este incontestabil şi s-a confirmat şi în definirea esteticii ortodoxe. Monahii s-au ridicat în apărarea icoanei şi i-au precizat sensul teologic din vremea iconoclasmului până în ultimele secole ale Bizanţului. Viziunea aceasta estetică nu era însă blocată stilistic, ci riguroasă teologic tocmai într-o dinamică stilistică remarcabilă. Epocile artei bizantine, a împăraţilor Macedoneni, a Comnenilor şi a Paleologilor, apoi arta medievală balcanică, a Ţărilor Române şi a Rusiei, demonstrează la o privire atentă o creativitate extraordinară şi o uluitoare capacitate de inovare. Dimpotrivă, abia intrarea în contact şi în conflict cu arta Renaşterii, manifestată treptat începând din secolele XVI-XVII în teritoriile greceşti ocupate de Veneţia, până la manifestarea tot mai tiranică în secolele XVIII şi XIX în sud-estul Europei şi în Rusia, a dus la un blocaj al sensului teologic al icoanei şi deci la o sărăcire stilistică, constatată de stereotip. Fenomenul occidental al secularizării a invadat popoarele ortodoxe ale sud-estului Europei, ridicând imperativul sincronizării culturale la rang de dogmă naţională. Lumea vie a religiozităţii premoderne a căzut victimă acestei schimbări de paradigmă culturală, iar Ortodoxia a fost aşezată cu pietate patrimonială în vitrinele schematice ale gândirii antropologice occidentale.

Înţelegerea corectă însă a dimensiunii istorice a Ortodoxiei oferă şi cheia depăşirii blocajului cultural pe care l-a creat şocul modernităţii. Mişcarea teologică neopatristică, renaşterea duhului filocalic al monahismului, rebizantinizarea artei bisericeşti şi recuperarea resorturilor comunitare ale Liturghiei demonstrează vitalitatea inepuizabilă a unei istorii ancorate în eshaton.