Din presa de altădată: Mitropolitul Conon Arămescu Donici

Cititorul pasionat de istorie și dornic să simtă pulsul unor vremuri apuse, mai mereu are la dispoziție o sursă aparte: presa de la finalul secolului al XIX-lea și cea a secolului al XX-lea. În paginile îngălbenite de timp stau gânduri, idei și zbateri ale oamenilor care au fost. Așa am avut curiozitatea de a vedea și cum reflectă presa activitatea unei personalități sau a alteia. Un astfel de exemplu este cel al Mitropolitului Primat al României din anii 1912-1919, Conon Arămescu Donici, ale cărui repere biografice le descoperim în articole ale unor ziare de odinioară. 

Spre exemplu, o notiță biografică a celui care avea să ajungă până la cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericești din România Vechiului Regat o găsim consemnată în ziarul „Viitorul” din data de 23 iulie 1912, iar din cuprinsul acesteia aflăm următoarele: „Conon Arămescu Donici s-a născut în comuna Bahna, satul Urzici Arămeşti din Roman, la 2 februarie 1837 (n.n.) și este fiul preotului econom Vasile Arămescu şi al soţiei sale Veronica Donici. Din partea mamei sale se înrudeşte cu cele mai înalte familii din Moldova, mama sa fiind sora inginerului Panait Donici, fost colonel în armata moldovenească înainte de Unire, organizator al regimentului de sapieri, geniul de astăzi, şi fost ministru al lucrărilor publice, care a prezidat la începerea reţelei căilor ferate şi la lucrarea primelor şosele naţionale. Episcopul Conon număra printre rudele sale un mare număr de personalităţi marcante atât în lumea laică, cât şi în lumea ecleziastică. Încă din frageda sa copilărie, PS Conon a arătat o mare înclinaţie spre viaţa eclesiastică. Faţă de această înclinaţie familia sa îl consacră bisericei”.

Conon Arămescu Donici a urmat școala primară la Roman, apoi cursurile seminarului de la Neamț, acolo se și călugărește și devine ulterior și diacon la Biserica Socola. Mai târziu intră la Facultatea de Litere și Științe de la Universitatea din Iași, pe care a absolvit-o în 1877. Tot din presa vremii aflăm și continuarea parcursului său, și anume că a fost trimis ca bursier al guvernului la Cernăuți spre a studia la Facultatea de Teologie. Despre activitatea sa la Cernăuți aflăm din ziarul „Viitorul” din 23 iulie 1912: „Astfel a fondat: «Soc. pentru cultura şi literatura poporului român»; «Soc. Academică Junimea universitară»; «Soc. muzicală Armonia»; «Soc. Academia Teologică-Ortodoxă» la care a fost şi preşedinte. Ziarele după timpuri erau pline de elogii la adresa Prea Sfinției Sale, şi despre prodigioasa sa activitate culturală”.

Ultimul Mitropolit Primat al României

În ziarul ieșean „Curierul Foaia Intereselor Generale” din 31 iulie 1887 avem un alt portret al viitorului ierarh creionat astfel: „După terminarea serviciului religios Prea cuvioşia sa Archimandritul Conon Arămescu Donici, cel mai distins profesor la şcoala centrală, Doctor în Teologie de la Facultatea din Cernăuți care şi-a susţinut doctoratul în limba latină făcând onoare țărei, distinsul predicator al Sf. Mitropolii din Iaşi, au ţinut un curs de ocaziune, discurs care au mare efect asupra publicului, ceea ce probează că au fost bine meditat”. Evident, extragem din aceste rânduri o serie de informații despre calitățile intelectuale și despre seriozitatea clericului, atent la modul cum transmite învățăturile prin intermediul predicilor.

În 1897 a fost hirotonit arhiereu și a primit numele de „Băcăuanul”, iar la 8 februarie 1902 a devenit Episcop al Hușilor, unde a păstorit vreme de 10 ani. În 1912, Conon Arămescu Donici a fost ales Mitropolit Primat al României, cu 188 de voturi pentru din cele 191 exprimate. Această alegere punea punct unei perioade de instabilitate în Biserica Ortodoxă Română, generată de intruziunea politicului în viața bisericească. La acea vreme, în 1912, nimeni nu bănuia că noul ierarh Conon avea să fie ultimul Mitropolit Primat al României Vechiului Regat și că în 1919, într-o altă Românie, Mitropolit Primat urma să fie ales un ardelean.

Ceremonia de învestitură s-a desfășurat, conform uzanțelor epocii, la Palatul Regal, în prezența regelui Carol I, care a rostit următorul discurs: „Înalt prea Sfinte Părinte, Glasul marei Adunări ridicând pe înalt Prea Sfinţia Ta pe scaunul Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, cu deosebită mulţumire ți-am încredinţat Toiagul arhipăstoresc ca semn vădit al stăpânirei duhovniceşti. Sigur fiind că înalt Prea Sfinţia Ta de-apururea vei fi însufleţit de sfânta datorie şi de însemnata chemare ca Primat al României şi preşedinte al Sinodului, simţ o adevărată bucurie că, după un lung şir de ani ca profesor, ca arhiereu şi ca episcop de Huşi, ai ajuns la cea mai înaltă treaptă a Bisericei Autocefale Române. Cinstea este mare, dar şi mai mare răspunderea. Cunosc înaltele tale însuşiri şi bună­tatea sufletului Înalt Prea Sfinţiei Tale şi ştiu că pătruns de această răspundere vei păşi pe scaunul Mitropolitan cu aceiaşi râvnă ca şi până acum, spre a răspândi simţimântul de evlavie şi de iubire de Patrie, sădind în sufletul norodului credinţa şi frica de Dumnezeu. Neclintitul sprijin şi via Mea simpatie vor însoţi pe înalt Prea Sfinţia Ta în munca pentru binele şi mărirea Bisericei, acest stâlp puternic al Statului şi al Naţiunei”.

Mitropolitul Arămescu Donici tocmai împlinise 75 de ani la acea dată, iar păstorirea sa avea să aducă, până la intrarea țării în Primul Război Mondial, o perioadă de pace și echilibru în interiorul Bisericii Ortodoxe Române.

Momente dramatice ale istoriei noastre

Intrarea României în Marele Război în vara anului 1916 și campania militară dezastruoasă soldată cu retragerea în Moldova a armatei, guvernului și Casei Regale au reprezentat momente dramatice ale istoriei noastre. Pentru Mitropolitul Conon, aceste episoade au fost dificile, iar posteritatea necruțătoare cu el. Vom vedea și de ce.

La vremea când s-a decis retragerea auto­rităților statului român în Moldova, în mod tacit s-a înțeles ca o parte a elitei (germanofilii cum au fost etichetați de istorici) să rămână în Muntenia pentru a proteja interesele populației și ale statului. Mitropolitul Primat Conon a decis să rămână în Bucureștiul ocupat pentru a încerca să fie un sprijin al populației care intra sub jugul Puterilor Centrale. În mod evident, politica ocupantului german față de Biserica Ortodoxă a fost una ostilă. În vremea războiului, unele biserici și mănăstiri din Muntenia și Oltenia au fost transformate în grajduri pentru cai ori adăpost pentru soldații germani și austro-ungari. După cum afirmă istoricul ieșean Mircea Platon, într-un interesant studiu publicat în „Convorbiri Literare” (ianuarie 2019), ocupantul a încercat să submineze Biserica Ortodoxă Română prin înlocuirea Mitropolitului Conon cu un personaj pe care contemporanii îl catalogau drept „un mirean cu agendă antiortodoxă, Marius Theodorian, catolic, care a condus toate campaniile de răsturnare a Mitropoliților în anii din urmă”.

Ocupația germană a fost grea, iar presiunea pusă pe bătrânul mitropolit de către autoritățile militare germane a dat roade. Sub constrângerea armatei germane, în numele său a fost emisă o proclamație pentru armata română și populația din Moldova prin care cerea ca armata să se predea. Gestul acesta a fost rău primit de către cei din refugiul din Moldova, a fost văzut ca o trădare, iar ulterior, în toamna anului 1918, când România s-a aflat în tabăra câștigătoare a războiului, a pornit o campanie furibundă împotriva celor care colaboraseră cu ocupantul. Alături de Alexandru Marghiloman, Ioan Slavici, Tudor Arghezi și Gala Galaction s-a aflat și Mitropolitul Conon. Chiar dacă unii dintre „germanofili” au fost întemnițați pentru scurtă vreme, ulterior ei au fost reabilitați. În cele din urmă era nevoie de concordie socială, iar abaterile trebuiau iertate.

În ceea ce îl privește pe Mitropolitul Conon, după revenirea din refugiul din Moldova, familia regală și clasa politică l-au tratat cu răceală, iar la începutul anului 1919, Mitropolitul s-a retras din scaunul arhieresc la Mănăstirea Cernica, unde a și murit în ziua de 7 august 1922. Doar o scurtă notiță în presa centrală a consemnat moartea acestuia. Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce patimile se vor mai stinge, poate istoria va fi mai blândă și îi va reconsidera poziția, așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Alexandru Marghiloman. Poate mai târziu Mitropolitul va rămâne în posteritate cu imaginea unui om de cultură și a unui ierarh care a ales să rămână în robie, împărtășind greutățile cu milioanele de români aflați temporar sub jugul german.