Dincolo de optimism și pesimism
Raportarea la timp și istorie a părinților deșertului nu este teoretizată în apoftegme, dar poate să fie dedusă. Pentru ei, timpul este liniar și se întinde de la facerea lumii și până la cea de-a doua venire a Domnului. Între cele două puncte, timpul nu este uniform, monocrom, ci are ample fluctuații. Prin urmare, nu este indiferent unde te găsești pe această scară.
Această perspectivă asupra timpului se regăsește și într-una dintre apoftegmele marelui bătrân Sisoe, care a fost întrebat de un frate: „Oare tot așa îi prigonea Satana pe cei din vechime?” La aceasta călugărul a răspuns: „Acum o face mai rău, pentru că i s-a apropiat vremea și se zbuciumă”.
Dialogul acesta, purtat undeva prin secolul al IV-lea, un timp care pentru noi pare a aparține încă zorilor creștinismului, era resimțit ca o perioadă în care deja se acumulase tensiunea eshatologică. Războiul spiritual devenea mai acerb, iar lupta împotriva răului mai încordată. Curgerea timpului face ca această încărcătură să crească.
În spatele confirmării care vine de la avva Sisoe, cum că diavolul luptă mai tare împotriva oamenilor pentru că simte sfârșitul care i se apropie, se poate întrezări o atitudine paradoxală. În istorie există o mișcare în tandem, în care răul și binele se desfășoară și se dezvoltă pentru a ajunge la maturitate deplină la final. În această perspectivă există o doză mare de curaj și de nădejde: curaj pentru a înfrunta greutățile, și nădejde pentru că și binele are o creștere în istorie, pe măsură ce vremea biruinței definitive asupra răului se apropie.
Vedem, așadar, la vechii părinți o conștiință a istoriei, care accelerează și se schimbă, se modulează, pe măsură ce se apropie de final. Oricât de multe și de mari ar fi greutățile care apar pe acest fir al istoriei, mereu nota dominantă este nădejdea. Uneori poate că părinții sunt lipsiți de optimism, din moment ce vorbesc despre greutățile crescânde. Dar optimismul și pesimismul sunt categorii absente din mentalul părinților ascetici. Mai degrabă ei operează cu niște categorii mai realiste, practice, cum ar fi nădejdea și deznădejdea. Nu se lasă purtați de optimisme mincinoase și lipsite de substanță, și nici de forme de pesimist în care deznădejdea se prezintă drept luciditate. Înțelegerea lor se întemeiază pe credința că Dumnezeu este Stăpânul istoriei, iar Biserica nu va fi biruită de porțile iadului. Indiferent de cât de dramatică este lupta personală, vestea cea bună a lui Hristos străbate timpurile și oferă nădejde tuturor celor aflați sub vremi. Acesta este gândul luminos care dă putere asceților din toate timpurile, și alături de ei, nouă celor care vrem să experiem măcar puțin din trăirile lor.