Discernământ și smerenie
Să păstrezi tăcerea este un lucru aparent simplu. Ai putea zice că e chiar banal, deoarece nu îți cere nici cel mai mic efort. În realitate lucrurile nu stau tocmai așa. Încă din paginile Scripturii vedem cât de importantă este paza limbii, iar apoi asceții vorbesc în numeroase rânduri despre controlul vorbirii și despre discernământul care ar trebui asociat acesteia.
Ajunși aproape de sfârșit, pe patul de moarte, atât avva Arsenie cel Mare, cât și avva Pamvo pomenesc, între altele, despre discernământul cu privire la cuvinte. Bătrânul Arsenie se căia zicând că a regretat de multe ori faptul că a vorbit, dar niciodată că a tăcut (Arsenie 40). Pe de altă parte, avva Pamvo le-a zis celor din jurul lui la finalul vieții: „De când am venit în locul acesta din pustiu, de când mi-am ridicat chilie și am locuit în ea, nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pâine necâștigată cu mâinile mele și nu regret nici un cuvânt pe care l-am rostit până acum. Și mă duc acum la Dumnezeu ca unul care încă n-a început să-L slujească” (Pamvo 8).
Cei doi bătrâni au în comun, la apusul vieții, preocuparea față de cuvintele rostite și cred că putem vedea cu ușurință o continuitate între ceea ce zice avva Arsenie și, mai apoi, avva Pamvo. Dacă primul vorbește despre riscul pe care îl implică să vorbești fără discernământ, al doilea merge mai departe. Pamvo zice că nu regretă nici un cuvânt rostit de când a devenit călugăr, de unde înțelegem că a exercitat mereu cu discernământ darul vorbirii. Cu toate acestea, îi este limpede pe patul de moarte că merge la Dumnezeu „ca unul care încă nu a început să-L slujească”. Cu avva Pamvo suntem puși în fața unei smerenii abisale, autentice și tăioase, care se manifestă printr-o corectă poziționare față de sine și față de Dumnezeu. Nu se minte, nu își neagă calitățile, dar nici nu și le inventează; vede clar și cu realism. Smerenia avvei Pamvo se naște din conștiința puținătății creaturii în fața Creatorului, a finitului în fața Infinitului, a nedesăvârșirii în fața Desăvârșirii. Acest tip de gândire paradoxală este linia roșie care traversează de la un capăt la celălalt viața părinților deșertului. Antinomia este tipul de echilibru pe care îl găsesc părinții în drumul lor către desăvârșire. De aceea, pe patul de moarte, avva Pamvo poate spune cu multă pace că, deși nu regretă nici măcar un cuvânt din cele rostite după ce s-a așezat în pustiu, totuși, încă nu a început să Îl slujească pe Dumnezeu.