„Discernământul care deosebește binele de rău”

Virtutea discernământului a fost considerată întotdeauna drept cea mai importantă dintre toate, pentru că, fără supravegherea atentă a acesteia, celelalte virtuți nu se pot dezvolta armonios, iar sufletul este expus ispitelor demonice. Discernământul ne protejează atât de patimile sufletești, cât și de dorința de a ajunge la un nivel duhovnicesc mai repede decât trebuie, exclusiv prin propria închipuire: așa-numitele ispite „de-a dreapta”. Pentru a descoperi mai multe despre virtutea discernământului (dreapta-socoteală) l-am ales călăuzitor pe Sfântul Cuvios Isaac Sirul.

În mod obișnuit, atunci când ne gândim la virtutea discernământului, o percepem exclusiv ca dar supranatural oferit de Dumnezeu celor care sunt pre­gătiți să-l primească, în special asceți smeriți care au o iubire fierbinte față de Domnul și față de aproapele lor. Cu toate acestea, Sfântul Isaac Sirul ne dezvăluie foarte clar faptul că fiecare om primește încă de la naștere un discernământ natural, o putere intrinsecă de a deosebi binele de rău. „Există o cunoaștere ce premerge credinței și o cu­noaștere ce se naște din credință. Cunoaș­terea ce premerge cre­dinței este cunoașterea naturală. Iar cu­noașterea ce se naște din cre­dință este o cunoaștere duhovnicească. Și există o cu­noaștere naturală, care deo­sebește binele de rău. Aceasta se numește și discernământ natural. Prin ea deosebim binele de rău în chip natural, fără învățătură. Pe aceasta a așezat-o Dumnezeu în firea rațională. Dar primește creștere și adaos prin în­vățătură. Nu este cineva care să nu o aibă pe aceasta. Această putere de cunoaștere naturală a sufletului rațional constă deci în deosebirea binelui și răului care se mișcă în el neîncetat. […] Cinstea firii raționale este discernământul care deosebește binele de rău. Și cu dreptate cei ce au pierdut acest discernământ s-au asemănat cu animalele neînțele­gă­toare, care nu au rațiune și putere de discernământ. Prin această putere, noi suntem în stare să aflăm calea spre Dumnezeu. Aceasta este cunoașterea naturală, și ea premerge credin­ței și ea este calea către Dumnezeu. Prin ea putem să deosebim binele de rău și să primim credința” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, XVIII în Filocalia 10, trad. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bu­curești, Ed. Humanitas, 2008, p. 85). 

Acest pasaj din scrierile Sfântului Isaac Sirul ne lămurește faptul că fiecare om poate deosebi binele de rău și poate lucra cele bune sau, în urma unei alegeri greșite, pe cele rele în mod natural. Nicăieri nu specifică Sfântul Isaac Sirul că acest discernământ „natural” ar fi rodul primirii Botezului, ceea ce înseamnă că firea omului, indiferent de credința sa, este înzestrată cu acest dar minunat. Însă este infinit mai greu pentru cei care nu au primit Tainele Botezului, Mirungerii și Împărtășaniei să păstreze direcția potrivită a discernământului natural, deoarece nu au mijloacele necesare pentru a spori din acest punct de vedere.
De aceea, această putere de discernere se pierde, iar omul ajunge în situația de a nu fi mai bun decât animalele necuvântătoare. Însă chiar și creștinii pot pierde acest dar al discernământului natural atunci când se opun poruncilor lui Hristos și evită să urmeze calea către mântuire. Ei pierd și posibilitatea de a ajunge la următoarele trepte ale discernământului, care se nasc din credința cea adevărată, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul. Așadar, nesocotesc atât darurile naturale ale Domnului, cât și pe cele supranaturale pe care Acesta le-ar fi încredințat lor dacă ar fi stăruit în săvârșirea faptelor bune.

Sfătuitorul duhovnicesc încercat

Cu toate acestea, există creș­tini care sporesc duhov­ni­cește acest dar natural al discernământului prin sfătuirea și ascultarea de un părinte duhovnic încercat. Însă nici alegerea acestuia, nici păstrarea unei legături spirituale strânse nu sunt lucruri ușoare. În primul rând, creștinul trebuie să își aleagă un duhovnic care i se potrivește: unii sunt mai aspri și își doresc duhovnici la fel, alții sunt mai blânzi și, în consecință, doresc duhovnici care pot face pogorăminte. În plus, este important ca relația dintre duhovnic și cel care se spovedește frecvent la el să fie una pe termen lung. Dacă lucrurile nu merg și s-a instalat o stare de neîncredere, este clar că trebuie să intervină schimbarea, fie spre refacerea relației spirituale, fie spre încheierea acesteia.
Tocmai de aceea Sfântul Isaac Sirul afirmă: „Să nu cauți să primești sfat de la cineva care nu se află în viețuirea ta, chiar dacă ar fi foarte înțelept. În­cre­din­țează mai degrabă gândul tău unui om neînvățat, dar care a făcut cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experiența)? Cercarea stă nu în a primi cineva privirea unor lucruri fără să fi luat cunoașterea lor în sine în­suși, ci în a simți în chip limpede, prin cercare, folosul și paguba lor, pentru faptul că a petrecut în ele timp îndelungat. De multe ori un lucru pare păgubitor, dar înlăuntrul lui are o lucrare plină de folos. În același fel socotește și despre lucrul dimpotrivă. Adică, de multe ori, un lucru pare să fie de folos, dar înăuntru este plin de vătămare. De aceea, mulți dintre oameni află pagubă în lucrurile ce par să aducă un câștig. Dar nici de la aceștia nu primim mărturia adevărată a cunoașterii. Folosește-te deci de sfătuitorul acela care știe să probeze cu răbdare lucrurile care cer o dreaptă socoteală (un discernământ). De aceea, nu oricine este vrednic de crezământ când dă un sfat, ci numai acela care mai întâi și-a chivernisit bine libertatea lui și nu se teme de învinovățiri și de clevetiri” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, XLVI, pp. 215-216).
Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne repezim la primul duhovnic pe care îl întâlnim, ci trebuie să cercetăm cu cine ne potrivim spiritual, pentru a primi cuvântul său ca din partea Domnului În­suși. De asemenea, este bine să avem răbdare după ce am discutat de câteva ori sau ne-am spovedit la un duhovnic și ceva nu ni se pare potrivit sau corect, nu să sărim direct la concluzii și să mergem la un altul fără a ne lua măcar rămas-bun. Este bine să îi dezvăluim gândurile noastre, să îi spunem ce ne deranjează și de ce și să nu ne grăbim cu presupunerile. Sunt multe persoane care nu înțeleg că preotul are și el trup ca toți oamenii, că poate fi obosit, ușor iritat, supărat sau îngrijorat. Toți se așteap­tă să fie ascultați și își doresc ca problemele lor să fie soluționate imediat indiferent de context, fapt care îi conduce rapid la senzația de smintire acolo unde, în realitate, ar trebui să dea dovadă de înțelegere. De aceea, se nasc multe conflicte din nimic, iar așteptările sunt uneori nerealiste. Sigur că ne-am dori toți un duhovnic precum Sfântul Antonie cel Mare, care să ne sfătuiască la perfecție și eventual să aibă și darul vederii-înainte, însă dacă avem așteptări atât de înalte, ne vom spovedi foarte rar. Poate ar fi bine ca uneori să apelăm la virtutea discernământului și să ne coborâm puțin așteptă­rile. În definitiv, nimeni nu este perfect sau desăvârșit dacă are această părere despre sine, ci incapabil să-și dea seama de cum este în realitate. Dacă ne dorim să sporim virtutea discernământului trebuie să avem răbdare și să ne spovedim constant la același duhovnic, fără a cădea în mrejele închipuirii deșarte și a crede că avem nevoie de ceva cu totul special în acest sens.