Discernământul în relația cu aproapele

În tradiția Părinților pus­tiei, discernământul (di­a­­krisis) ocupă un loc central, fiind considerat temelia întregii vieți duhovnicești. Patericul egiptean, prin caracterul său nesistematizabil, arată că viața în Hristos nu poate fi redusă la reguli fixe și unifor­me. Pentru fiecare situație concretă este nevoie de o „înțelepciune luminată de Duhul Sfânt”, capabilă să citească momentul, persoana și voia lui Dumnezeu. Discernământul nu se limitează la lăuntrul omului, ci se manifestă în mod decisiv în re­la­ția cu aproapele; tocmai în locul acesta - al întâlnirii cu ceilalți - se verifică autenticitatea vieții ascetice.

Avva Antonie cel Mare avertizează că asceza trupească lipsită de discernământ poate duce la rătăcire, departe de Dumnezeu. Lucrarea duhovnicească înseamnă cultivarea unei sensibilități interioare care să poată recunoaște chipul lui Hristos în aproapele. De aceea, bătrânul afirmă cu tărie că „de la fratele nostru vin și viața și moartea”: relația cu aproapele devine criteriul suprem al apropierii sau depărtării de Dumnezeu. În aceeași linie, Ioan Eunucul amintește că Antonie nu și-a pus niciodată folosul personal mai presus de binele celuilalt.

Patericul, chiar dacă este cartea unor oameni retrași din lume, rămâne marcat de spiritualitatea rela­țio­nală a Evangheliei. Asceții pustiei, deși departe de tumultul social, au păstrat centralitatea poruncii iubirii aproapelui, ca temelie a tuturor poruncilor lui Hristos. Avva Ioan Colov exprimă această viziune făcând apel la imaginea unei case: „O casă nu se zidește începând de sus și coborând în jos, ci de la temelie trebuie să în­cepi pentru a ajunge la vârf”. Iar când a fost întrebat ce anume însea­mnă aceasta, a zis: „Temelia este aproapele nostru, pe care trebuie să-l dobândim; și acesta este locul de unde trebuie să începem. Căci toate poruncile lui Hristos atârnă de aceasta”.

Primirea celuilalt, manifestare concretă a iubirii, se transformă într-o teologie a ospitalității. Dar iubirea aceasta nu exclude discernerea limitelor. Părinții înțeleg că aproapele poate deveni și prilej de păcat, motiv pentru care avva Agathon afirmă că orice legătură care duce la cădere trebuie tăiată fără ezitare. În schimb, orice nedreptate care nu amenință relația cu Dumnezeu trebuie îndurată cu răbdare, după cum învață avva Pimen. Astfel, discernământul delimitează cu finețe între iubirea necondiționată și protejarea integrității duhovnicești.

Relația cu păcătoșii, cu barbarii sau cu vrăjmașii este reglementată de aceeași logică duhovnicească. Păcătoșii cer o iubire mai mare, pentru a nu fi copleșiți de rușine și deznădejde, cum arată un episod din viața avvei Achila. Barbarii și tâlharii sunt întâmpinați cu pace și încredere totală în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, atitudine care a dus adesea la convertirea agresorilor. Iar rugăciunea pentru vrăjmași devine cheia ascultării rugăciunilor noastre, după cum învață avva Zenon.

În cele din urmă, discernământul în relația cu aproapele se dovedește a fi o sinteză între ascultarea Evangheliei, delicatețea inimii și înțelep­ciunea de a vedea în fiecare om prilejul întâlnirii cu Dumnezeu. Astfel, Părinții pustiei ne învață că nu există viață duhovnicească autentică în afara iubirii concrete, atente și responsabile față de fiecare persoană.